O lume mai blândă. Din plastilină

Acum câteva luni, pentru fiică-mea a început o foarte, dar FOARTE intensă perioadă de creaţie. Toată casa e plină de colaje, decupaje, plastilină, aracet, frunzuliţe, pietre (care de care mai „preţioasă”), zdrenţe din cârpe şi hârtie creponată şi, mai ales, piese de Lego. Luna se laudă că face artă şi invenţii, copiind orice obiect de artă pe care îl vede aiurea sau combinând o pâlnie cu un mosor şi două paie din plastic. Eu îi încurajez pornirile artistico-ştiinţifice, deşi, de cele mai multe ori, rezultatul este clar doar pentru ea şi total abscons pentru noi, muritorii de rând.

Într-o zi, modelează din plastilină un animal (?) neidentificabil, pe care ea însăşi nu pare să ştie în ce specie să îl încadreze:

– Mama, ce mănâncă crocodilii?, tatonează ea o posibilă variantă.

– Oameni.

– Hai, mă, vorbeşte serios!

– Serios vorbesc!

– Şi altceva, ce mănâncă?

– Alte animale mici, insist eu să fiu crudă cu ea, deşi habar nu am ce mănâncă, de fapt, crocodilii.

– Şi plante… nimic?, insistă şi Luna, cu speranţă în glas.

– Nu cred. Cred că sunt carnivori.

– Bine, atunci…, cedează copilul.

O văd cum lungeşte un pic animalul din plastilină, apoi mă întreabă din nou:

– Dar şerpii ce mănâncă?

– Oameni, răspund eu râzând.

Dezamăgire totală. Sunt într-o dispoziţie sadică, deci continui:

– Şi alte animale mici.

Copilul îşi ia animăluţul şi se retrage amărât în camera cealaltă. Dar se întoarce cu speranţă după un minut. A rotunjit „crocodilul/şarpe” şi i-a adăugat un puf de vată în vârful cozii:

– Şi raţele ce mănâncă?

– Raţele mănâncă orice: grăunţe, iarbă, pâinică…

– Atunci o să păstrez raţa!, se bucură Luna. Pe ea o să o pot hrăni!

Sper să nu-şi piardă niciodată această adaptabilitate de invidiat, fetiţa mea. Şi să nu uite că depinde doar de ea să transforme ostilii crocodili ai vieţii în paşnice raţe caraghioase.

Publicitate