Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 2

Inaugurez acum o nouă categorie pe blog, oarecum hors sujet (ştiu că există echivalentul în româna modernă – „off-topic” – dar eu sunt francofonă, sîc!). Încerc să mă las de fumat şi, judecând după reacţiile cunoscuţilor, cred că există mulţi oameni interesaţi de proces. Aşa că o să vă ţin la curent, în următoarele săptămâni, cu procedura, reacţiile adverse, nervii inevitabili şi, mai ales, cu reuşita sau nu a demersului meu.

Fumez de treizeci de ani. Voi regreta mereu clipa în care am acceptat să trag primul fum. Eram într-o excursie în jurul ţării, făcusem escală la Sighetu-Marmaţiei şi habar nu am cum ajunsesem în cimitirul local. O prietenă, care fuma mai demult, mi-a întins ţigarea ei:

– Ia şi tu!

Şi am luat. Nu aveam de unde să ştiu, pe atunci, că am o fire adictivă şi că îmi va fi foarte greu să renunţ la acest viciu. Din cele cinci fete care eram acolo, doar una nu s-a apucat de fumat după aceea, deci şansa de a rămâne agăţat, după doar o ţigară, este foarte mare.

Mi-a plăcut enorm să fumez. Nu ca să mă dau matură sau interesantă, pentru că eu oricum m-am crezut mereu aşa, chiar şi fără ţigări. Îmi plăcea, pur şi simplu, gustul ţigărilor. Şi am gustat multe… Snagov, Golf şi BT în copilăria dintr-un oraş de graniţă cu Bulgaria. Kent lung şi San, şutite din cartuşurile păstrate de mama în şifonier, printre haine, pentru situaţii speciale. Sunt curioasă câţi medici s-au mirat că li se termină pachetul prea repede, neştiind că nu mai avea douăzeci de ţigări, după ce îl prelucrasem artistic, cu fierul de călcat. A venit apoi facultatea, când vindeam în cămin ţigări sârbeşti, aduse de un văr vaporean, şi când încercam toate mărcile pe care le vedeam. Am avut perioade lungi de Lucky Strike, Camel şi Pall Mall, de preferinţă fără fitru, o mică pasiune pentru Viceroy, m-am răsfăţat cu dulcile ţigări cubaneze Popular şi H-Upman, pe care le găseam doar de la restaurantul Havana, şi am fumat Carpaţi în perioadele de sărăcie lucie. Singurele ţigări celebre care nu mi-au plăcut niciodată au fost Marlborro şi Mărăşeşti. Şi întotdeauna m-am întors la marea mea iubire – Kent-ul lung. Pe care îl fumez şi acum. Dar nu îmi mai place.

De câteva luni, mi-am pierdut pasiunea pentru fumat. Nu ştiu dacă de vină e vârsta mea sau gustul ţigărilor, din ce în ce mai mult contrafăcute pe piaţă. Dar simt că mai fumez doar dintr-o obişnuinţă mult exersată. Şi, când golesc scrumiera, seara, la culcare, îmi dau seama că am mai ars 15 lei doar pentru că nu mă pot aşeza la calculator fără să îmi aprind o ţigară, nu îmi pot bea cafeaua de dimineaţă fără trei ţigări şi nu pot termina o masă fără „desert” nicotinic.

Voinţă nu am deloc, acesta fiind un alt motiv pentru care nici măcar nu am încercat să mă las de fumat vreodată. Dar, când am auzit de un medicament-minune care, cică, ar facilita trecerea peste greaua perioadă de sevraj, m-am apucat să caut informaţii pe net despre el. Impresiile utilizatorilor erau bune, rezultatul studiilor era excelent, costul era zero – l-am luat şi eu. Ieri de dimineaţă. Şi am continuat să fumez, pentru că aşa e metoda. Va trebui să mă las doar în a opta zi de medicaţie.

Până acum, n-am simţit nici un efect. Nici o schimbare în apetitul meu pentru ţigări, nici o greaţă prevăzută la „Reacţii adverse” şi nici un vis intens, aşa cum avertizează majoritatea utilizatorilor că s-ar putea să am. Din contră, azi-noapte am avut un vis pe o temă recurentă la mine, şi anume că mă rătăceam într-un Paris nocturn şi întortocheat, din care, însă, au lipsit mafioţii, criminalii deghizaţi sau monştii obscuri care mă urmăresc de obicei în astfel de vise. Pentru că sunt o mare campioană a coşmarurilor, de când mă ştiu…

Mâine vă mai povestesc una, alta. Cu cât vorbesc mai mult despre încercarea mea de a mă lepăda de tutun, cu atât cresc şansele de a mă lăsa cu adevărat. Căci îmi va fi tare ruşine de voi să vă spun că am eşuat.

CONTINUAREA AICI.