Excursie cu surprize la Sinaia

Ieri ne-am trezit foarte devreme. Era atât de întuneric, şi afară şi în capul copilului, încât m-a întrebat, la ieşirea din bloc:

– Dar unde suntem?

Unde să fim? În drum spre autocarul care urma să o ducă pe Luna în excursie la Sinaia. Acest an şcolar pare să fi început mai bine decât precedentul. Are o învăţătoare nouă, care îmi dă o incredibilă senzaţie de normalitate, prin comparaţie cu cea de anul trecut, primeşte teme mai simple şi mai puţine decât subiectele de doctorat de la clasa pregătitoare şi am făcut planul deplasărilor în interes de distracţie deja de la prima şedinţă cu părinţii. Astfel, după această primă excursie de o zi, Luna va mai merge la fabrica de globuri înainte de Crăciun, la Dino Park de la Râşnov în primăvară şi într-o tabără în Retezat la vară. Ca să nu mai vorbim despre recidivele în tabăra de echitaţie de la Avrig, unde i-a plăcut atât de tare încât şi-a făcut bagajul pentru cea din noiembrie cu două luni înainte şi mă aştept să-l lase aşa la întoarcere, ca să fie gata şi pentru următoarea. Însumate, vor fi vreo două-trei săptămâni de vacanţă şi pentru mine, angajata cu normă întreagă la micul patron totalitar, ura!

Şi în excursia de ieri i-a plăcut, bineînţeles. O singură supărare a avut, cauzată de mama fetiţei cu care s-a ţinut ea. Pentru cine nu ştie, treaba asta cu „ţinutul” e o chestiune de viaţă şi de moarte în clasele mici. Copiii îşi fac încă de dimineaţă aranjamente în legătură cu colegul cu care se vor ţine de mână la ieşirea încolonată de la ore şi nu de puţine ori se întâmplă mici tragedii de genul „Oaaaa! Oaaaa! Mi-a promis că se ţine cu mine şi acum se ţine cu X! Oaaaa!” (n.a. „Oaaaa!” = plâns de ţi se rupe sufletul). Mama cu pricina a întârziat de dimineaţă la autocar. Scuza pentru că a risipit aproximativ 5% din timpul alocat excursiei a fost că venea de departe, lucru confirmat mai târziu şi de fratele fetiţei. Pe care l-a aşezat la un moment dat lângă Luna, deşi el nu făcea parte din colectiv, şi care i-a povestit că ei locuiesc la marginea pădurii (adică în afara circumscripţiei şcolii, bineînţeles, ca majoritatea copiilor de la şcoala noastră aşa-zis „bună”). Nu a înghesuit-o pe fiică-mea prea multă vreme, se pare, dar tot mă întreb de ce să îţi instalezi copilul suplimentar, fără să ceri permisiunea posesorului de drept al scaunului care, astfel, a trebuit să se chinuie să stea într-o rână? Doar pentru că acel posesor are şase ani şi consideri că nu e demn de atenţia şi respectul tău, nefiind adult capabil să te şi pocnească?

Partea bună în supărarea asta a fost că frăţiorul clandestin i-a furnizat Lunei o groază de poveşti interesante despre mama lui, care au părut să o distreze pe parcursul călătoriei:

– Vaaai, câte mi-a mai spus băiatul ăla! Cică mama lui s-a enervat odată atât de tare încât a trântit uşa la camera lor!

– Serios?, mă mir eu formal, în timp ce, mental, mă bucur că Luna nu are camera ei, ca să nu fiu tentată să fac şi eu chestii din astea atât de şocante pentru copii.

– Daaa! Şi a mai făcut o enervăciune. Şi-a aruncat banii pe geam. A deschis geamul şi pfuuuu! Că era bogată atunci! Numai enervăciuni din astea mi-a spus ăla mic!, chicoteşte ea cu superioritatea copilului cu mamă zgârcită, pe care n-o s-o vadă niciodată, dar niciodată făcând aşa ceva.

Relatările Lunei la întoarcerea din excursie au continuat cu lista suvenirurilor cumpărate de acolo. Şi-a luat aşa: un CD despre domeniul regal de la Peleş, pe care m-a ameninţat că va trebui să-l vizionăm împreună, un bumerang în formă de cruce, doi magneţi şi un nas (de plastic) într-o gelatină roşie şi scârboasă, în care am avut onoarea de a băga mâna cu ochii închişi, spre marele amuzament al Lunei că mi-a făcut o surpriză. Eu nu m-am amuzat atât de tare, mai ales că surprizele astea i-au depăşit bugetul alocat de mine şi s-a împrumutat la învăţătoare ca să dea banii pe ele. Tot un fel de aruncat banii pe geam…

Prânzul de la Gura Diham a fost bun. Supă gustoasă („Să te prind eu că mai faci mofturi la a mea, pe motiv că îţi place doar ciorba!”, bombăn eu în sine), şniţel cu cartofi prăjiţi şi clătite cu gem de fructe de pădure:

– Da’ ştii ce gust avea gemul ăla?

– Ǎăă… de fructe de pădure?, mă hazardez eu să repet umplutura pe care tocmai mi-o spusese ea.

– Nu. Avea gust de căpşuni!

– Atunci o fi fost de căpşuni.

– Nu. Că ne-a zis Domnul că era cu fructe de pădure.

O aud clar cum pune majusculă la „Domnul”. Trebuie să fi fost cineva important:

– Care domn?

– Domnul Chelner.

Deci un new-entry în categoria „autorităţi supreme” pentru Luna, alături de paznicul de la locul de joacă, portarul de la grădiniţă şi unul dintre angajaţii lui taică-său, despre care îmi propun să vă povestesc altădată. Şi să nu uităm de Animator. S-a întors acasă topită după băiatul care i-a însoţit în excursie, din partea organizatorilor. Presimt că voi auzi des în perioada următoare numele de „Claudiu”, rostit cu zâmbet îmbujorat…

Ajunse în lift, în sfârşit la lumină, observ că fiică-mea are toată fruntea albastră:

– M-a pictat în autocar. Sunt Elsa, nu ţi-ai dat seama?, se miră ea şi se întoarce cu faţa la oglindă. Wow, chiar semăn!!!

Îi înţeleg surpriza: pe lângă faptul că în autocar nu avuseseră oglindă, se întâmplă destul de rar ca vopsitul ăsta pe faţă chiar să îi transforme pe copii în personajele vizate.

Acasă, am mai avut dreptul la surprize, când am rugat-o să îşi desfacă bagajul. A început să scoată de acolo: punga cu covrigei de ronţăit pe drum, aproape întreagă, punga cu figurine de jucărie pe care o luase ca să nu se plictisească, punga cu agrafe de păr pe care nu ştiam că o luase (şi nici de ce o luase, pentru că, oricum, se preferă cu pletele rebele), ultimul pluş favorit, luat de la un schimb de jucării cu alţi copii şi, colac peste pupăză, ditamai sticla de parfum, pe care a primit-o acum vreo trei ani şi e aproape întreagă, pentru că eu nu îi dau voie să se parfumeze decât la ocazii foarte speciale. Se pare că excursia asta fusese o ocazie foarte specială pentru ea. Doar sticla cu apă şi mărul nemâncat lipseau din harababura aia. Dar la ce să-i trebuie vitamine şi hidratare când a avut Animator, Chelner şi, mai ales, parfum?!

Concluzia excursiei a fost (ex)trasă la telefon, cu taică-său:

– A fost foarte frumos! Am văzut casa primului nostru rege, care are o cameră secretă şi japonezi şi chinezi, apoi am fost la restaurant, apoi am văzut un muzeu cu trenuleţe şi mi-am luat magneţi, apoi am fost la muzeul cu animale împăiate şi am venit acasă.

– Şi ce ţi-a plăcut cel mai mult?

– …?

– Ai văzut trei muzee, Luna. Care dintre ele ţi-a plăcut mai mult?, detaliază tăticul răbdător.

– Cel mai puţin mi-a plăcut muzeul cu animale şi cel mai mult mi-a plăcut la masă.

Ca să fie clar!

A închis telefonul şi m-a privit ciudat. Deşi vizibil obosiţi, ochişorii ei uriaşi îmi zâmbeau cu drag:

– Eşti cea mai bună mamă!, am auzit-o eu dintr-o suflare.

– De ce?

– Pentru că mă duci la toate prostiile, a izbucnit ea în râs, încheind citatul din mine.

Mi-a sărit în braţe, m-a pupat fericită şi s-a dus pe canapea. Nu ştia că avea să adoarmă în fix zece secunde. La fel cum nici eu nu ştiu în fix câţi ani îşi va pierde entuziasmul pentru micile nimicuri care o fac atăt de fericită acum. Şi pentru mine.

Anunțuri

16 gânduri despre „Excursie cu surprize la Sinaia

  1. Mamele isi inscriu pruncii in mod ilegal la o scoala supra-aglomerata ( pe care o considera de calitate) pentru a asigura un viitor copilului. Sa le respectam. A, si pentru ca piticii sa afle ca „special” nu are grad de comparatie.

    Apreciază

    • E bine zis „pe care o considera de calitate”. Criterii clare de clasificare a scolilor nu exista. Pentru unii, o scoala buna inseamna cea din care ies multi olimpici. Pentru altii, e cea in care se folosesc metode moderne de predare. Iar pentru cei mai amarati, o scoala buna poate fi una care are acoperisul intreg. Niciodata, insa, o scoala supra-aglomerata nu va mai fi buna. Din cauza numarului mare de clase, la noi s-au desfiintat laboratoarele si s-au inghesuit biblioteca si cancelaria. Au fost angajati dascali noi, care inca nu au dovedit ca ar fi buni (ba chiar din contra) si personal de varsta pensionarii, evident nepregatit pentru lucrul cu copiii de azi. Nu e loc pentru nici o serbare sau vreo activitate extra-scolara. Deci scoala considerata „buna” pe criterii misterioase nu va mai fi asa in viitorul apropiat.
      Cat despre „foarte speciale”, este o licenta poetica, justificata de stilul articolului. Dar apreciez ca mi-ati citit cu atentie textul.

      Apreciază

  2. Pardon,… am avut placerea de a nu merge la gradinita. Am fost o singura zi si tin minte ca nu mi-a placut. Asa ca etapa asta am luftat-o. iti dai seama ce bucurie pe mine, pana la 7 ani am fost liber ca pasarea cerului.
    Pe mine scoala ma interesa pentru ca avea si vacanta.

    Pana la urma, Claudiu s-a dovedit o prezenta mai mult decat placuta.
    Daca tu spui ca Luna, fetita in clasa intai, cumpara prostioare, eu ce sa spun de ale mele care continua si acum?

    Apreciază

      • Dar cum se numesc toate cele, adica toate ”machiaturile” alea?
        Este nevoie de cat mai multe de acelasi fel?
        Las’ ca vad foarte bine ce cumpara ele!
        In Egiptul antic, atat femeile cat si barbatii isi faceau ochii, dar cu rol de protectie fata de vanturile desertului. Substanta folosita producea lacrimarea ochilor.
        Bine ca acum, barbatii nu au nevoie de asa ceva!

        Apreciază

  3. Imi place entuziasmul ei pentru tot ce face. Are atitudinea unui copil fericit, asta e cel mai important. Bravo ei dar si tie pentru ca o cresti sa se bucure de toate nimicurile care ii apar in viata. O sa aiba timp sa fie mult mai serioasa mai incolo, cand mai creste. Sincer sunt impresionanta de calitatile tale de mama.

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc mult. Principiile mele educative sunt simple: sa-ti asculti instinctul, sa-ti asculti copilul, sa ai si sa ceri masura in toate si sa ii vorbesti copilului ca unui om mare. Daca se poate, in rime si proverbe 🙂 Dar vom vedea abia peste vreo 10-15 ani daca am facut bine…

      Apreciază

  4. Hehe, ce dragut! Eu n-am reusit s-o trimit niciodata pe Eliza singura in vrei excursie, la noi la scoala nu se organizeaza (si nu pot spune ca portofelului meu ii pare rau). La fabrica aia de globuri mi-as fi dorit si eu sa ajunga, poate ma lipesc la iarna de alta scoala sa mergem si noi (se intelege ca vreau si eu, desigur 😀 )

    Apreciază

    • Si eu voiam, inca de anul trecut, sa vad globuletele 🙂
      Esti sigura ca la voi in scoala nu se fac excursii? Asa am crezut si noi anul trecut, cand fosta invatatoare i-a dus pe copii intr-o singura excursie, iar anul asta observ ca, la nivel de scoala, vin propuneri de tot felul (excursii, tabere, ateliere etc.), iar noua invatatoare ni le transmite pe toate…

      Apreciază

  5. Pingback: E musai, oare, să fii căsătorit? | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s