Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Anunțuri

8 gânduri despre „Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

    • Am vazut de vreo douazeci de ori filmuletul de aseara incoace. Si de fiecare data am ras cand se apropie pustiul de suport si mi-au dat lacrimile cand am vazut reactia antrenorului. Uite, si acum mi s-au umezit, doar ce mi-am adus aminte. Vreau sa o dau pe Luna la baseball la el!!! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  1. Eu deja am observat la Edy cum ia totul exact asa cum ii e spus. Intr-o zi ii ziceam sa lase o farfurie jos si desi stia ca noi punem farfuriile pe masa el a pus-o chiar jos. Mi se intampla des chestii de astea si chiar ma gandeam cat de cuvant cu cuvant înțeleg ei. Sau am mers afara si un bunic era cu baietelul. Desi copilul statea langa el si nu avea vreo intentie sa calce in balta, bunicul i-a zis ironic, in sensul ca sa nu se duca: si acum, direct in balta. Bineinteles ca exact acolo s-a dus cel mic. Balta era la distanta si am vazut ca nu a avut nicio intentie pana nu i-a zis asa 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Delicios video-ul! Subliniaza perfect, si amuzant, tot ceea ce ai spus tu; pe alocuri, nu atat de amuzant … suntem atat de neglijenti uneori …

    Cu ai mei recunosc faptul ca ma fost totdeauna cat am putut de atenta, fara sa-mi impun neaparat, uneori exagerez ca sunt prea explicita si ii plictisesc, dar tocmai din teama de a nu intelege gresit, si m-am intrebat oare ce inteleg ei de la alte persoane pe care le au in jur, care nu explica precum mine 🙂

    Cu luat ad literam am avut o experienta amuzanta in vara: au venit in vizita niste prieteni care au copiii de varsta alor nostri dar nascuti si crescuti in alte tari. Vorbesc o romana perfecta si savuroasa deoarece parintii o folosesc in casa, in rest mai vorbesc romana doar o data pe an, cand vin in vacanta in Ro, o saptamana. Discut cu cel mic (6-7 ani) si imi scapa la un moment-dat „Luana e cu ochii lipiti de televizor”, si il vad pe asta mic tavalindu-se pe jos de ras. Apoi imi explica maica-sa ca el, logic, ia toate cuvintele de bune. Ne-am mai distrat apoi, cu el, intentionat, cu cateva expresii dinastea neaose 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Fetița mea cea mare credea ca toate cărțile pe care i le aducem sunt scrise de autor cu mâna lui (ii spuneam uite povestile astea sunt scrise de x). Initial nu mi-am dat seama de asta până într-o zi când m-a întrebat dar cum a scris/făcut coperta autorul cărții? Atunci am realizat ca nu i-am explicat niciodată cum se realizează o carte.

    Apreciat de 2 persoane

    • :-)))) Vai, ce discutie asemanatoare cu Luna mi-ai amintit, pe tema asta, a cartilor, trebuie neaparat sa o scriu! De fapt, cred ca ar trebui sa strangem la un loc cat mai multe povesti dintr-astea, ca am mai primit comentarii simpatice si pe Facebook. Tine aproape si o punem de o culegere de perle! 😉

      Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s