Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

Reclame

5 gânduri despre „Se caută timp. Se oferă comunitate

  1. Si Tudor a mers impreuna cu colegii la Biblioteca Emil Garleanu, le-a placut foarte mult acolo!

    Imi pare rau ca nu am auzit mai devreme de toate aceste initiative. Insa nu-i timpul pierdut, voi urmari indeaproape activitatea lor. Ce-i drept, nu am abilitati practice sa pot organiza eu insami activitati de origami/ bricolaj, dar pot da o mana de ajutor (inclusiv financiar). In plus, donam cu mare drag jocuri si carti. Chiar m-as bucura sa pot ajuta 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc mult, Adriana. Zau daca inteleg cum ai tu timp, energie si alte resurse sa le faci pe toate! Si iata si o alta ocazie sa ne intalnim si noi la un moment dat. Apropo, uratii aia de Megapopz tot la mine pe birou sunt… Vorbim!

      Apreciază

      • Da, timpul e o problema… mai ales ca si la scoala s-au complicat lucrurile. Insa daca pot ajuta, ar fi pacat sa n-o fac, mai ales ca e vorba de ceva in care eu chiar cred. Nu intotdeauna pot participa activ, dar pot contribui macar cu donatii. Au fost multe situatii in care nu am avut unde dona anumite carti/ jocuri, in ultima instanta le-am dat la biblioteca scolii noastre insa poate ca ar fi ajutat mai mult aici.

        Vorbim spre sfarsitul saptamanii, daca sunteti in Bucuresti poate reusim sa ne vedem cu „uratii aia de Megapopz” 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Emilia Priceputu – Puterea comunității – CutiaDeCarton

  3. Pingback: Ateliere cu idei la oală | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.