Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

20171124_pingpong

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

2017_11_21-sala-curs-banda-

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…

Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.