Magie, multă magie

Acum câteva săptămâni, am plecat în căutarea cadoului perfect pentru un băieţel drăguţ ca un mărţişor – că nu degeaba o fi el născut fix de 1 martie! Mereu mi-a plăcut să fac cadouri cu sens şi utilitate, ceva care să-i facă plăcere sărbătoritului, să-i folosească sau măcar să simbolizeze ceva drag lui, şi nu care să fie luat doar pentru că aşa trebuie. La prietenii fiică-mii este destul de uşor să fac asta, din două motive: mai întâi pentru că (aproape) toţi copiii se bucură la (aproape) orice primesc, şi apoi pentru că le pot întreba pe mamele respectivilor ce anume şi-ar dori ei mai tare şi mai tare. Ceea ce am făcut şi în cazul acesta. Iar mama mi-a zis că băieţelului îi place magia. Aşa că m-am apucat să dau o tură pe net în căutarea trucului perfect, care să îl încânte atât pe prietenul Lunei, cât şi pe viitorii lui spectatori. Şi astfel am găsit site-ul Jucărie şi Magie . Chiar dacă nu erau extrem de multe articole din care să aleg, aveau fix ceea ce căutam – iluzii “magice” pentru copii, interesante şi la preţuri abordabile – şi le-am comandat imediat pe cele care mi s-au părut potrivite băieţelului nostru. Iar pentru că magazinul se afla nu foarte departe de casa noastră, am zis că mai bine mergem noi acolo să ridicăm produsele, în loc să bifăm livrarea la domiciliu. Şi bine am făcut, pentru că urma să avem o surpriză uriaşă.

În ziua stabilită, i-am spus fiică-mii doar că urma să mergem la Vitantis Shopping Center. Aflasem că respectivul centru comercial urma să se închidă în câteva zile şi voiam să profităm de lichidările de stoc ale magazinelor pe cale de desfiinţare. Ajunse acolo, am mers direct la magazinul Jucărie şi Magie de la etaj. Era un client înaintea noastră, iar vânzătorul purta o discuţie bogată cu acesta, aşa că ne-am plimbat prin faţa rafturilor cu jucării. Imediat a venit lângă noi o tânără care a început să ne povestească despre calitatea excepţională a jucăriilor Tegu, din lemn magnetic, la care ne uitam, cum sunt ele produse dintr-un lemn rezistent, în respect faţă de mediu şi cu implicare socială: producătorii au ales să le fabrice în Honduras, o ţară săracă din America de Sud (numele Tegu vine de la Tegucigalpa, capitala ţării), oferind astfel locuri de muncă localnicilor şi donând fonduri pentru şcolarizarea copiilor acestora. Ne-am lungit şi noi un pic la vorbă cu doamna, se scuza că e haos în jur, dar erau şi ei în plin proces de mutare. La 1 martie urmau să deschidă magazinul nou, mult mai mare, alături, în galeria comercială a hotelului Rin. Am asigurat-o că vom veni şi acolo să îi vizităm, pentru că Luna era deja cu ochii cât şapte la frumuseţile din jur. Apoi i-a făcut deodată cât paisprezece, atunci când a terminat de vorbit cu celălalt client şi vânzătorul s-a apropiat de noi.

Pentru că acesta nu s-a apropiat oricum, ci cu un truc în mână. A urmat cam un sfert de oră de spectacol de magie profesionistă, dedicat unui public extrem de restrâns – fiică-mea – timp în care ochii ei nu s-au micşorat decât atunci când a trebuit să îi închidă pentru o iluzie. Şi nici zâmbetul acela uriaş nu i s-a dezlipit de pe faţă până la sfârşit. Era pur şi simplu fascinată şi fericită cum rareori am văzut-o. Iar vânzătorul, neobosit. A scos zaruri, a ascuns mingiuci, ne-a păcălit cu cutiuţe magice şi cărţi ilustrate care se colorează singure, a vorbit încontinuu şi şi-a răsfăţat publicul (adică tot fiică-mea) cu o vervă de excepţie. Nu-mi venea să cred că mai există aşa ceva, oameni atât de pasionaţi de munca lor, care să îşi vândă cu atât de multă bucurie şi efort, la urma urmei, produsele. Aveam în minte nenumăraţii vânzători plictisiţi sau de-a dreptul măgari pe care îi întâlnesc zilnic, de ajung să intru cu silă şi cu teamă în multe magazine.

Într-un sfârşit, am ajuns şi la obiectul vizitei noastre, iar domnul ne-a dat pachetul pregătit pentru băieţel. Deşi aveau instrucţiuni de folosire incluse, în limba română, a ţinut să ne arate personal cum funcţionează şi trucurile respective, pentru a se asigura că vom şti cum să facem acasă. Mai mult, ne-a dăruit şi un pachet de cărţi de joc pentru ca prietenul Lunei să poată repeta trucurile, ocazie cu care am aflat că există pachete de cărţi speciale pentru antrenamente, care se numesc Second şi costă mai ieftin decât cele pentru reprezentaţii. Bineînţeles că a cerut şi Luna un truc pentru ea, pe care i l-am cumpărat după ce a promis că îl exersează acasă până îi reuşeşte. Dar nu prea s-a ţinut de cuvânt. Pentru că una este să vezi magie la televizor, pe o scenă sau, iată, chiar într-un magazin, şi alta e să munceşti cu mâna ta ca să o faci să funcţioneze fără greşeală. Ceea ce nu ştia fiică-mea era că magia asta este formată, de fapt, din multă, multă muncă, plus un pic de talent în ale “făcutului din vorbe”, o charismă personală şi o scânteie a pasiunii fără de care degeaba cumperi toate trucurile din lume.

La plecare, le-am mulţumit celor doi pentru timpul neaşteptat de plăcut petrecut în magazinul lor şi le-am promis că voi scrie despre ei pe blog. Astfel de oameni şi astfel de locuri chiar merită cunoscute. Iar azi, când am intrat pe site-ul lor ca să mă documentez pentru acest articol, am descoperit că gama lor de produse s-a mărit considerabil faţă de luna trecută. Au mult mai multe jucării acum, şi mai multe trucuri, atât pentru copii cât şi pentru adulţi profesionişti în ale magiei, şi obiecte la preţuri foarte mici, şi seturi complexe, iar la toate au tutoriale video explicite, pentru a şti exact ce cumpăraţi. În plus, am aflat că de mâine deschid şi o şcoală de magie, cu cursuri pentru toate vârstele şi nivelurile de experienţă, care se vor desfăşura sâmbăta după-masă şi au un preţ rezonabil. Mă mai gândesc dacă să-i spun sau să nu-i spun fiică-mii despre aceste cursuri. Nu de alta, dar ceva mă face să cred că, timp de patru săptămâni, nu voi mai apuca să-mi fac obişnuita siestă de weekend, dacă află că poate “învăţa meserie” de la domnul acela drăguţ…

Anunțuri

Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Weekenduri ne-preţuite în familie

Este destul de greu să încerci să împaci şi capra, şi varza, şi lupul, atunci când este vorba de petrecerea timpului liber al unei familii cu copil încă mic, iar timpul acela este extrem de limitat. Ştiu din proprie experienţă: eu locuiesc cu fiică-mea la Bucureşti, bărbatu-meu cu munca lui la Giurgiu, iar în zilele de weekend în care ne întâlnim trebuie cumva să ne împărţim între nevoile mele culturale, plăcerile lui sportive şi nemăsurata dorinţă de a distracţie a copilului. Ceea ce este, de obicei, imposibil. Dar există şi excepţii, weekenduri în care astrele se aliniază şi ne ajută să jonglăm armonios cu dorinţe, emoţii şi oportunităţi, astfel încât să ne putem bucura împreună de oferta de timp liber a Bucureştiului. Aşa cum a fost în ultimele două weekenduri. Dar să vă povestesc:

A fost mai întâi festivalul Etnorama, la care mi-am dorit mult să merg să îl ascult în concert pe Marius Mihalache. Nici jazzul, nici folclorul şi nici ţambalul nu se poate spune că i-ar atrage pe ceilalţi membri ai familiei mele, dar s-au înduplecat şi au fost cu mine în Herăstrău. Acolo, eu m-am instalat în faţa scenei şi am devorat pur şi simplu toată acea cântare minunată (e un fenomen Mihalache, şi nu numai el – băiatul său, un copil minune al bateriei, merită neapărat urmărit), iar ai mei s-au dus să caşte ochii la chioşcurile învecinate. Sigur că aş fi preferat să ne bucurăm împreună de muzică, dar nici aşa nu a fost prea rău, iar la sfârşitul serii, când am tras linie, cred că am ieşit cu toţii pe plus: eu bucuroasă că am ascultat ceva frumos, bărbatu-meu sătul după ce mâncase grătar acolo, iar copilul cu un fluier nou şi cu pofta de aventură ostoită, dat fiind că ne-am rătăcit la întoarcere prin parc (noapte, întuneric, boscheţi, toate aleile sunt la fel…).

A doua zi eram invitaţi la un eveniment tare drăguţ, o combinaţie de lansare de carte, prezentare de spectacol şi atelier de lectură şi improvizaţie pentru părinţi-blogger şi copii, organizat de Laura Frunză şi editura Litera la librăria Cărtureşti Carusel (decretată cea mai frumoasă librărie din lume de către fiică-mea). Bărbatu-meu ne-a condus acolo, dar nu a vrut să rămână cu noi, pentru că i s-a părut că era în plus, singurul bărbat printre atâtea mămici. Aşa că, după ce a dat o raită prin librărie, a plecat să ne aştepte la o terasă din Centrul Vechi. Ei bine, eu cred că a greşit: ne-am distrat foarte tare să ne imaginăm o poveste cu copilaşi, căţeluşi, îngheţată magică şi Nutella (mda, fiecare cu slăbiciunile lui), la care cel mai inventiv s-a dovedit a fi… un tătic. Pentru că a rămas până la urmă unul acolo (soţul Ioanei de la Pisica pe sârmă), iar el a avut cel mai mare succes. Şi s-a mai întâmplat un lucru pe care îmi pare rău că bărbatu-meu l-a ratat: Luna a citit impecabil, la prima vedere şi la prima lectură în public. Am rămas uimită, pentru că nu mă aşteptam ca un copil care până mai ieri se lăsa implorat ca să citească ceva, orice, şi refuza cu spaimă orice manifestare publică de acest gen, să citească fără greşeală şi cu intonaţie în faţa mai multor oameni necunoscuţi. Mi s-au umezit ochii de emoţie şi mi-am adus aminte de un principiu de viaţă foarte important, pe care mulţi părinţi din jurul meu par să îl neglijeze, şi anume: „Toate la timpul lor”. Da, e un timp pentru toate şi nu trebuie să ne împingem mereu de la spate copiii să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiţi. Dar îmi propun să detaliez altadată subiectul. Acum vă mai spun doar că Luna a fost şi ea fericită de reuşita ei, că a mâncat „doar vreo 4-7 pateuri” de acolo, ca să o citez, deşi în realitate o suspectez că a băgat vreo 10 la ghiozdan, şi că a plecat acasă cu o carte care i-a captivat imediat pe amândoi, pe ea şi pe taică-său, astfel încât per total pot spune că a fost iar un eveniment din care am avut cu toţii ceva de câştigat.

Apoi, weekendul trecut, am dus-o mai întâi pe Luna la un atelier despre memorie, la Gritty Hub în Cotroceni –  pe care, de altfel, vi-l recomand cu drag. O mână de tineri entuziaşti au pritocit un concept de „cuib” în care să discute cu copiii despre fascinanta lume a creierului, făcând în acest fel o educaţie non-convenţională şi în acelaşi timp ajutându-i să îşi cunoască şi dezvolte personalitatea şi trăsăturile pozitive. Ei spun că fac „antrenamentul psihologic al caracterului” şi au o groază de explicaţii savante pe site-ul lor, eu spun doar că am găsit acolo o atmosferă caldă, în care discuţiile serioase cu copiii au curs firesc şi plăcut, şi unde Luna de-abia aşteaptă să mai meargă, şi la ateliere, şi în tabere, şi la orice ar mai organiza. Eram aproape sigură că îi va plăcea acolo, pentru că ea este vizibil atrasă de psihologie. Aşa că vom repeta experienţa şi în weekendul următor, când am înscris-o la alte două ateliere despre funcţionarea creierului, trucuri pentru învăţarea eficientă şi, respectiv, auto-control, după care ne vom decide la care dintre ele să continue să meargă pe o perioadă mai lungă. Puteţi profita şi voi de acest ultim weekend cu ateliere demo gratuite, cu înscrierea aici. Poate ne vedem acolo!

În timp ce Luna învăţa şmecherii pentru a ţine minte mai uşor noţiuni de la şcoală care nu se lasă memorate şi pace, noi am băut o cafea la o terasă învecinată. Printre altele (v-aş povesti, dar sunt lucruri ce pur şi simplu nu fac obiectul unui blog de mamă…). O cafea făcută de un italian, într-o după-amiază de sâmbătă, imediat după o ploicică de primăvară, pe o stradă cu multă iasomie înflorită – un moment perfect, cum de mult nu mai surprinsesem cu camera ascunsă a sufletului meu.

Iar a doua zi, ca pentru a încununa eforturile mele de a strânge toată familia la un loc, am participat împreună, cap-coadă, la un atelier pentru copii şi părinţi. Foarte reticenţi i-am dus pe ai mei la Muzeul de Artă Contemporană. Nu pentru că nu le-ar plăcea acolo (din contră, e muzeul preferat al Lunei, dar mai ales datorită liftului său de sticlă cu vedere panoramică asupra Bucureştiului), dar pentru că tema atelierului oferit de Asociaţia Da’De Ce era: „De ce (nu) îmi iubesc ţara”. Ce poate fi mai plicticos decât o discuţie despre patriotism într-o duminică dimineaţă? Ei bine, nu a fost deloc plicticos. Mai întâi pentru că am văzut o expoziţie foarte frumoasă (cunoaşteţi arta lui Mihai Olos, căruia îi este închinată o retrospectivă la MNAC zilele acestea?), apoi pentru că am aflat multe lucruri interesante de la susţinătorii atelierului (de arta prin corespondenţă aţi auzit?), şi pentru că am revăzut-o pe Katia Pascariu, o actriţă fenomenală care m-a surprins cu performanţa ei din Copii răi şi care a ştiut să capteze atenţia participanţilor şi la atelierul de faţă, şi pentru că am jucat cu toţii câteva jocuri atractive, în care ne-am implicat adulţi şi copii deopotrivă. La sfârşit am realizat, pe familii, un mini-proiect care să aibă legătură cu tema atelierului, iar copiii au desenat cărţi poştale cu clădirea Parlamentului, care vor fi trimise pe bune, prin Poştă, destinatarilor pe care i-au ales ei (Luna a scris două, câte una pentru fiecare bunic pe care îl mai posedă). Dar doar după ce se va încheia expoziţia realizată cu aceste lucrări ale copiilor, plus performance-urile noastre ad-hoc pe teme patriotice, ca parte a unui proiect mai amplu ce va continua să se desfăşoare pe plan naţional în perioada următoare. Dacă sunteţi curioşi, puteţi veni şi voi azi, la 17:00, la vernisajul de la MNAC şi, mai ales, puteţi participa la ultimul atelier din proiect, sâmbăta viitoare, dacă vă înscrieţi aici. Este tot gratuit şi, sper, la fel de interesant.

Nu ştiu dacă a reuşit planul meu de a învigora cât de cât sentimentul patriotic al fetiţei mele (până acum, noţiunea aceasta a lipsit cu desăvârşire din educaţia ei şcolară, sau a fost abordată defectuos, prin cuvinte pompoase dar lipsite de esenţă sau înţeles real pentru un copil atât de mic). Cert este că şi la acest din urmă atelier am avut parte de o emoţie plăcută, ceva între duioşie şi mândrie, când am văzut-o pe Luna foarte implicată în desfăşurarea lui. A ascultat cu atenţie tot ce s-a spus, a îndeplinit toate sarcinile de joc care i-au fost date şi, mai ales, a intervenit cu răspunsuri şi idei pe tot parcursul atelierului – ceea ce constituie o altă premieră. De obicei, era prea timidă ca să ia cuvântul în public, acum însă a fost cea mai activă de acolo, păstrând în acelaşi timp măsura în toate (de multe ori întâlnesc copii care vorbesc excesiv în astfel de situaţii şi pe care părinţii nu se sinchisesc să îi atenţioneze, astfel încât se ajunge uşor la haos şi se deturnează scopul discuţiilor). Probabil că şi aici tot de „Toate la timpul lor” a fost vorba…

E drept că, în dulcele stil al casei, a şi dat cu bâta în baltă uneori, ca atunci când s-a pus întrebarea:

– Copii, voi ştiţi ce se află în clădirea aceasta în care ne aflăm acum, numită şi Casa Poporului?

– Da, a răspuns prompt fiică-mea. O cafenea!

Dar m-am consolat cu gândul că e întotdeauna loc de mai rău şi am plecat de acolo cu o senzaţie plăcută, de timp valoros petrecut în familie, deşi nu plătisem nimic pentru el. Pentru că adevăratele valori nu se calculează în bani, iar ocaziile de a îţi strânge familia în jurul unui obiectiv comun, plăcut tuturor, s-ar putea să fie mult mai multe de cât ne temem noi că sunt, în această veşnică goană după timp liber de calitate petrecut împreună. Trebuie doar să ştii să le cauţi.

P.S. Ca să ştiţi, cafeneaua din Casa Poporului, aceea cu panorama spectaculoasă de pe terasa MNAC-ului, este închisă pentru renovare în perioada asta. A fost, evident, primul lucru pe care l-am căutat cu toţii când am ajuns duminică la muzeu 😉

Ocupaţii de weekend pentru iubitorii de animale

Am intrat într-o fază de interes pentru păsărele. Nu sunt genul de stat cu orele la birdwatching şi nici nu citesc enciclopedii stufoase pentru a afla diferenţele dintre passer domesticus tingitanus şi passer domesticus rufidorsalis, dar de când o familie de vrăbiuţe dintr-astea şi-a făcut cuib în balconul meu am început să mă simt cumva obligată să le asigur adăpost. De hrănit, le hrăneam deja, de ani de zile, cu resturi de pâine de la masă. Pentru porumbei, fac pâinea firmiturele mici şi o înşir pe pervaz, după care strig: „Porumbeii!” şi mă retrag în casă. În zece secunde, pervazul se umple de pofticioşi, unii mai gălăgioşi decât alţii, şi în alte zece secunde pervazul este gol-goluţ. Uneori îşi încearcă norocul şi păsărele cu alură marină, albe şi graţioase, cu ciocuri lungi, pe care însă porumbeii solidari şi belicoşi le resping cu hotărâre. Şi nu m-am priceput să le fac loc şi lor la festinul grăsanilor.

Nici vrăbiuţele nu se pricep să vină pe pervaz. Pentru ele, fac pâinea bucăţi ceva mai mari şi le arunc de la balcon în curtea blocului, via copacii în care le aud ciripind. Imediat se adună stoluri întregi acolo, care fac să dispară rapid mâncarea.

E drept că ia ceva timp toată această operaţiune şi e puţin mai complicat decât dacă aş arunca, pur şi simplu, pâinea la gunoi. Dar ştiu că o simplă firmitură rămasă de la masa noastră poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru un sufleţel dintr-astea, mai ales pe timp de iarnă. Şi atunci nu regret timpul pierdut.

Ieri am încercat faza superioară a acestei preocupări: construcţia unei căsuţe pentru păsărele. Am înscris-o pe Luna la un atelier ţinut la Orăşelul Cunoaşterii şi am plecat de acolo cu o căsuţă tare drăguţă, în care sperăm să cazăm o familie de ciripitoare. E drept, componentele casei nu s-au prea pupat între ele (de fapt, tăticul ei lucrează chiar acum la retuşat, cu şmirghelul şi bonfaierul de pe vremea copilăriei mele, pe care le-a putut găsi prin casă), ar trebui şi vopsită, pentru o mai mare rezistenţă la intemperii şi, mai ales, ar trebui să îi găsim un sistem sigur de prindere pentru a-l fixa la exterior. Dar atelierul a fost interesant pentru copii (li s-au povestit şi câteva lucruri despre păsări), iar fericirea celor mici de a ţine în mână şurubelniţe mititele şi minibormaşini – nepreţuită.

Desigur, există şi varianta cumpărării unor căsuţe gata făcute, de către specialişti, în caz că vreţi să faceţi o faptă bună pentru o familie înaripată în căutare de cămin, acum primăvara.

După atelier am mers la Romexpo. Dacă în faza de interes pentru păsărele abia am intrat, timid, în faza de interes pentru căţei suntem dintotdeauna şi presupun că aşa vom rămâne. Or în weekendul acesta are loc Bucharest Pet Exhibition, unde am văzut cea mai mare aglomerare de căţei de vreodată – mai mare decât la Pet Expo, la care suntem „abonaţi” fideli. A fost un adevărat răsfăţ pentru noi să mângâiem zeci de blănoşi, unul mai frumos decât altul, care îşi aşteptau rândul la unul sau altul dintre multiplele concursuri organizate acolo acolo. Un singur incident ne-a umbrit cumva bucuria – de fapt, m-a enervat pe mine în mod deosebit, aşa cum mai nou mă enervez aproape zilnic la interacţiunea cu concetăţenii mei din ce în ce mai troglodiţi. De-abia intrasem în Romexpo, când am zărit primul câine: un ciobănesc uriaş, scos de stăpânul său să îşi facă nevoile pe peluza din jurul pavilionului centra. Luna s-a îndreptat natural spre el, să îl mângâie puţin şi să îi facă o fotografie, când îl auzim pe stăpân:

– Ţineţi-vă copilul, să nu îi facă ceva câinele meu!

M-am uitat siderată la omul ăla. Câinele lui era de un calm tipic rasei, dar e drept că arăta de vreo cinci ori mai mare decât Luna. Şi i-am răspuns:

– Dacă îl ştiţi agresiv, puneţi-i botniţă.

A urmat un aprins schimb de replici, din care a reieşit că omul stătea prost cu nervii (poate chiar mai prost decât mine) şi l-am lăsat în pace. Acum mă gândesc că merita şi el speriat cu un:

– Ba tu să-ţi ţii bine câinele, că poate-i dau drumul copilului!

Pentru că nu ştie de ce e în stare fiică-mea dacă o calci pe coadă!

Tot restul vizitei, însă, nu am mai avut nicio problemă. Ne-am luat porţia de drăgălăşenie păroasă pentru multă vreme de acum înainte, iar Luna şi-a umplut telefonul cu poze de genul acesta:

Dacă vă tentează, expoziţia mai este deschisă şi astăzi, alături de Baby Boom, Raw Generation Fair şi alte câteva târguri organizate în acest weekend în incinta de la Romexpo. Ca să nu mai spun de pavilionul dedicat pisicilor de la Pet Exhibition, în care noi nu am intrat, pentru că în faza de interes pentru pisici nu suntem niciunul dintre noi, dar care presupun că era şi el plin, dacă ar fi să judec după numărul de iubitori de pisici pe care îi văd pe internet.

Şi dacă tot vorbim despre animale, iată cu ce ne-am pricopsit la ferma de la Giurgiu:

Totul a început cu câţiva iepuraşi crescuţi pentru carne, pe care până la urmă nu s-a îndurat să îi mănânce nimeni, aşa că acum avem câteva zeci care se tot înmulţesc. În caz că vrea cineva puişori pentru copii, că tot se apropie Paştele, ştiţi unde ne găsiţi 😉

Călător prin tradiţii (chinezeşti) de primăvară

Când vezi anunţul ăsta:

afis-1

şi un articol ilustrat cu imaginea asta: afis-2

şi scrii un mesaj cu textul ăsta:

„As vrea sa o inscriu pe fetita mea la atelierul de maine, 18 februarie, cel cu martisoarele. Mai aveti locuri?”

şi ţi se răspunde cu textul ăsta:

„Ne pare rau, dar pentru data de 18 feb nu mai sunt locuri.”

şi tu, totuşi, insişti:

„Dar pentru sambata viitoare, pe 25 februarie, mai aveti un loc?”

şi primeşti răspunsul:

„Multumim, dar nu mai avem locuri la atel. Martisor de maine, doar la cel de Felicitari.”

şi te mulţumeşti şi cu atelierul de felicitări de mâine, şi te scoli dimineaţă într-o zi de sâmbătă, şi baţi tot oraşul să ajungi la muzeu, şi îţi laşi fetiţa într-o cămăruţă cam suspect de goală, şi când te întorci să îl iei, după o oră, îţi arată semnul ăsta de carte pentru tine:

mamaşi semnul ăsta de carte pentru tata:

tataşi felicitarea asta pentru bunicu’:

titişi semnul ăsta de carte pentru ea însăşi (că cam cât pot să lipeşti la hârtiuţele alea ca să nu te plictiseşti până se termină ora de lucru?):

eu– când se întâmplă toate cele de mai sus, deci, se cheamă că eşti cam fraier, nu-i aşa?

S-a umplut oraşul de proiecte artistice şi activităţi pentru copii, unele mai neinspirate decât altele, pentru că s-a ajuns la concluzia că e foarte simplu de lucrat cu cei mici, că ei se bucură de orice lucru nou, joacă sau atenţie care li se acordă, şi că părinţii fac orice sacrificii pentru ei. Iar unde apare o astfel de vacă de muls, apar şi inerenţii impostori. Şi nici măcar nu este vorba despre iniţiative private, ci de cele subvenţionate total sau parţial de instituţii publice, ca şi cea de astăzi, probabil, ca şi cele de la Creart sau alte câteva la care am participat, unde organizatorii îşi denumesc pompos şi atractiv activităţile, pentru ca la faţa locului să te trezeşti cu o organizare în pripă, câteva rechizite ieftine şi o activitate fuşerită, bazată aproape exclusiv pe potenţialul de entuziasm al copiilor participanţi.

Noroc că azi era soare afară şi că se simţea, cumva, în aerul din muzeu (din curte, adică, pentru că în clădire nu mirosea deloc bine, ci din contră) o promisiune timidă a unei proxime primăveri – ceea ce ne-a creat o bună dispoziţie care nu a putut fi umbrită de trista constatare că am pierdut o dimineaţă aiurea. Ba mai mult, bărbatu-meu a găsit şi puterea de a glumi la plecare:

– Daaaa, foarte tradiţional! Îmi aduc aminte că şi bunică-mea tot aşa făcea de Mărţişor: ornamente cu forme de muffinşi.

Acum nu ne mai rămâne decât să introducem în cărţile pe care le citim semnele alea 3D. Nu au decât vreo 200 cm pătraţi şi vreo 3 cm înălţime, nu poate fi prea greu, mă gândesc. Şi mă consolez la gândul că putea fi mai rău: dacă prindeam loc la atelierul de mărţişoare şi trebuia să purtăm toată familia în piept, indiferent de sex, în luna martie, vreun lampion chinezesc, de exemplu. Eventual, aprins.

Raport de activitate pe octombrie şi un pic de noiembrie

Seminţe, floricele sau o cafea lungă. Asta vă trebuie dacă intenţionaţi să citiţi tot articolul de mai jos. Fac ce fac şi las să se adune evenimentele la care participăm fără să vă povestesc imediat despre ele. Apoi mă grăbesc să scriu ca să nu le uit de tot şi iese ditamai textul, oricât m-aş strădui să fiu succintă (oricum, nu-mi iese asta niciodată, nu ştiu nici eu de ce mă mai străduiesc). Dar măcar o să le organizez pe categorii, ca să vă fie mai uşor de citit. Deci…

Teatru (pentru oameni mai degrabă mari)

De unde aveam o medie de o piesă de teatru pe cincinal până acum, în ultimele luni ne-a lovit pasiunea teatrală şi am văzut cinci. Despre unele v-am povestit la timpul lor (găsiţi în meniul Activităţile noastre toate părerile mele despre locuri şi evenimente la care am mers), despre celelalte vă povestesc acum.

A fost mai întâi acel festin absolut pentru gusturile mele, piesa „Copii răi”, jucată la Centrul de Teatru Educaţional Replika, teatru care se află, din fericire, foarte aproape de casa noastră şi care oferă, tot din fericire, reprezentaţii gratuite.  Nu numai că subiectul era din sfera preocupărilor mele (şcoala românească, cu marile ei bube), dar protagonista spectacolului, Katia Pascariu, m-a uimit prin talent, dezinvoltură şi inteligenţă – pentru că este un spectacol interactiv, în care o parte deloc neglijabilă trebuie improvizată în urma reacţiilor publicului, or pentru asta îţi trebuie inteligenţă. Şi textul este foarte bun – unul dintre acele texte rare, care îţi propun aparent în joacă subiecte de meditaţie profunde, făcându-te să râzi şi să plângi aproape în acelaşi timp. Am înţeles că piesa se joacă de ani buni, în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, mai peste tot prin ţară. Vi-o recomand din tot sufletul, pentru sufletul vostru şi pentru sutele de mii de suflete de copii care se macină în teamă, suferinţă şi frustrare în clasele şcolilor noastre. Poate că, înţelegând mai bine, putem ajuta mai mult. O singură observaţie aş avea: deşi este recomandată pentru copii de minim 8 ani, eu aş muta un pic limita de vârstă, spre clasa a cincea, pentru a putea înţelege esenţa piesei. Luna a înţeles şi nu prea ce se întâmpla acolo…

Săptămâna trecută am văzut o piesă dintr-un cu totul alt registru: „Toc Toc”, jucată la teatrul Elisabeta. De mult ne tot codim dacă să mergem la teatru de adulţi sau nu. Pentru că nu avem pe unde să ne parcăm copila, noi trebuie să o luăm peste tot cu noi şi de aceea suntem nevoiţi să ne alegem cu grijă locurile în care ieşim, pentru a se potrivi şi pe vârsta Lunei. Doar că acum a mai crescut, şi ne-am şi săturat să mergem numai noi în locuri potrivite pentru vârsta ei. Aşa că am riscat, până la urmă, alegând ceea ce se anunţa a fi o comedie pe înţelesul tuturor, scurtă şi fără sex. A fost greu. Nu cu piesa în sine, ci cu drumul până la ea. Mai întâi, m-am asigurat că e în regulă să mergem cu copilul. Am citit site-ul din scoarţă-n scoarţă, ca să zic aşa, am văzut filmuleţe de prezentare şi am citit testimoniale ale spectatorilor. Părea în regulă. Apoi am rezervat bilete (la balcon, pentru că Luna îşi manifestase interesul pentru balcoane de când am dus-o la Sala Palatului). Deja de aici au început să se complice lucrurile, pentru că unele linkuri de pe site nu prea funcţionau. Dar am reuşit. Apoi, într-o seară, în drum spre casă, m-am dus să iau fizic biletele, de la teatru – ceea ce s-a dovedit o mare încercare. Douăzeci de minute am aşteptat ca domnişoara de la casă să îi dea câteva bilete unicei persoane din faţa mea. Eu atâta lipsă de cunoaştere a propriului loc de muncă nu am mai văzut, dar sunt sigură că voi mai vedea, pentru că prostia e într-o creştere îngrijorătoare pe lumea asta. Când mi-a venit, în sfârşit, rândul, i-am întins cu teamă codul de rezervare şi banii potriviţi (210 lei, nu chiar ieftin), dar, spre surpriza mea, a găsit rapid biletele şi le-a printat:

– Încă 3 lei, vă rog.

– Pentru ce?, am întrebat-o eu.

– Pentru rezervarea online.

Uitasem că trebuia să plătesc şi acea meschină taxă nejustificată… Dar venind după cele douăzeci de minute de spectacol al prostiei umane, m-am comportat impecabil în faţa acestei noi provocări. Doar că nu aveam banii la mine şi a trebuit să mă duc la maşină şi să-i iau, apoi să mă întorc după bilete etc. Iar neplăcerile nu s-au terminat aici. În ziua spectacolului, în drum spre teatru, am glumit cu fiică-mea:

– Cum ar fi să nu te primească în sală, că eşti prea mică?

Eu tot bănuiam că fusese o greşeală pe undeva, pentru că piesa era cu nişte pacienţi psihiatrici, atinşi de diverse afecţiuni compulsiv-obsesive, deci mi-era clar că nişte limbaj vulgar, cel puţin, va fi prezent pe scenă. Şi aşa a fost. Cum am ajuns la uşa sălii, i-am observat pe angajaţi şuşotind:

– Uite, încă unul sub zece.

Apoi o doamnă lipsită de orice urmă de amabilitate a spus cu voce tare:

– Nu aveţi voie cu copilul în sală.

A urmat, bineînţeles, un dialog pe ton ridicat, pentru că are şi înţelegerea mea limite. I-am zis doamnei că nu am fost avertizată, doamna a zis că scrie pe site, eu am contrazis-o, ea a ţinut-o pe a ei, că îmi arată site-ul – în fine, dialog steril, în timp ce ne lăsam hainele la garderobă, pentru că de intrat tot am intrat în formaţie completă în sală, după ce am prins-o pe doamnă cu mâţa-n sac, întrebând-o:

– Aţi adăugat de curând avertismentul ăla pe site, nu-i aşa?

– Nu, l-am adăugat mai demult, mi-a răspuns ea, dându-se de gol că au scris ulterior acolo interdicţia respectivă.

În sală, bineînţeles, mai erau copii sub zece ani, că n-oi fi fost singura care nu am citit un avertisment inexistent pe un site. Dar nu v-aş recomanda să îi luaţi cu voi, dacă aveţi şi dacă vreţi să vă duceţi la piesa asta, nici dacă ar fi permis. Luna s-a uitat o vreme la ceea ce se întâmpla pe scenă, dar nu a înţeles mare lucru, nici măcar tot umorul, deşi nu era deloc unul subtil, iar la cuvintele urâte chiar îşi acoperea urechile, deşi nu era nimic prea deplasat sau vulgar – unul dintre protagonişti suferă de Tourette şi nu se poate abţine să înjure regulat, însă o face absolut decent. Aşa că fiică-mea şi-a luat tableta, care ne este de mare ajutor în astfel de situaţii, şi s-a jucat în linişte până la sfârşitul spectacolului. Cu o singură excepţie, atunci când a auzit o replică pe care n-a înţeles-o şi ne-a întrebat mirată de ce hohoteşte toată sala:

– Ce înseamnă aia „vagon de cordit”?

– E doar un joc de cuvinte, Luna, tu joacă-te în continuare cu ale tale!

Dar piesa în sine a compensat toate neplăcerile colaterale. Mă dusesem cu intenţia de a mă distra şi chiar asta am făcut, deşi, după cum am spus, nu era chiar un umor fin şi subtil, cum îmi place mie, şi nici jocul tuturor actorilor nu e la cele mai înalte standarde. Dar am râs mult, la limita lacrimilor uneori, recunoscându-mă în mai multe dintre personaje (în special în doamna care verifică din cinci în cinci minute dacă şi-a luat cheile de la casă sau care tresare disperată, tot din cinci în cinci minute, la gândul că a uitat aragazul, robinetul, uşa etc. deschise). Iar timp de vreo oră după ce s-a terminat spectacolul ne-am amuzat să vorbim cu toţii ca unul dintre personajele din piesă, care avea mania  de a repeta tot ce zicea.

Şi dacă tot am ajuns la recomandări, încă se mai joacă o piesă pe care am văzut-o acum câţiva ani şi care ne-a plăcut mult, mult de tot: „Cafeneaua”. Un text foarte bun şi trei actori perfecţi, dintre care unul atins indubitabil de geniu: Horaţiu Mălăele.

Iar gaşca veselă de la „Cum se face?” , pe care am văzut-o în vară, va fi în curând la Braşov, dacă staţi prin zonă şi dacă vreţi să petreceţi o seară amuzantă în compania ei.

Spectacole pentru copii

Ca urmare a negocierilor familiale, luna trecută ne-am împărţit sarcinile în weekendul acela când a trebuit să mergem cu copilul la două spectacole succesive pentru categoria ei de vârstă. Eu am însoţit-o la bunicuţa Julieta, iar taică-său la Bubbleland.

Probabil ar fi trebuit să fie invers. Pentru că la Julieta am râs foarte mult, are un umor foarte bun Crina Zvobodă, potrivit şi pentru părinţi, şi pentru copii, iar la sfârşitul spectacolului a invitat pe scenă un tătic care să o ajute la un număr şi a fost de-a dreptul spumos, şi am văzut-o pe Luna un pic întristată că nu era tăticul ei acolo. Şi la Bubbleland a fost frumos – se pare că baloanele de săpun pe care le face Claudia Stroe sunt ceva absolut extraordinar – dar a cam lipsit umorul. Poate data viitoare face mai multe glume, între două baloane uriaşe. Data viitoare fiind pe 11 decembrie, tot la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Iar Julieta va reveni acolo pe 22 decembrie, duceţi-vă copiii sau nepoţii, dacă aveţi preşcolari sau şcolari mici, îi veţi vedea cu siguranţă fericiţi în sală.

Concerte

Am scris la plural pentru că am fost la o bucată de festival şi e ca şi cum am fi văzut mai multe concerte mici. Festivalul Folk You. În piaţa George Enescu, într-o după-amiază de sâmbătă nu chiar foarte caldă. Dar a fost frumos, pentru că eram toţi trei şi pentru că a fost muzică pentru toate gusturile.

Gheaţa au spart-o cei de la „Folk frate!” (am pus între ghilimele ca să se înţeleagă că e un nume), despre care nu auzisem înainte şi care au nişte cântecele tare simple şi vesele. De altfel, ei au fost cauza unei dispute vag filosofice între mine şi bărbatu-meu, despre rolul şi scopul muzicii folk: e o muzică uşurică, de om cu chitara lângă focul de tabără, care să îi facă pe toţi ceilalţi să cânte cu el sau e vehiculul unor mesaje profunde, transmise în versuri? Eu am înclinat spre prima variantă, alegând să mă distrez ca la o beţie împreună cu băieţii ăştia, el a preferat să devină melancolic pe muzica următoarei interprete, Alina Manole – o mai veche slăbiciune de-a lui. Totuşi, după întoarcerea acasă, melodia care îi rămăsese în creier nu fusese cea mai raţională dintre toate, ci, din contră, una despre piticii de pe respectivul organ, aşa că… mi se pare că tot eu am avut dreptate. Ca de obicei.

Am mai rămas la o singură trupă, care nu ştiu ce căuta acolo pentru că nu era de folk, ci de rock, dar care a fost o revelaţie pentru mine: Antract. Evident că auzisem numele ăsta, dar nu îi ascultasem niciodată. Cântă foarte bine Antract! Instrumentişti buni, care au creat un sunet plin, deşi în condiţiile sonorizării de piaţă urbană, şi un solist de modă veche, rocker dedicat, cu o voce minunată şi un entuziasm impresionant. De urmărit pe viitor.

Atelier pentru copii

Weekendul trecut, am ajuns şi la un atelier pentru copii – ceea ce nu mai făcusem de ceva vreme încoace. De fapt, acum vreo lună mai încercasem unul, de teatru, dar plecaserăm de acolo după cinci minute. Era un atelier oferit gratuit de studenţii de la UNATC, la ei la şcoală, sub numele „UNATC Junior”, în acel stil pe care eu nu îl agreez şi nici nu îl înţeleg măcar, al teatrului modern aflat în criză de identitate, crezându-se improvizaţie ieftină şi fără absolut niciun sens. Şi nu m-am mirat să recunosc printre participanţi o fetiţă foarte prost crescută, pe care o remarcasem în public la o piesă de teatru, când a deranjat pe toată lumea – spectatori şi actori – în timp ce mama ei părea a fi fost lovită de o pareză blândă şi subită, neavând nicio reacţie: nu i-a atras atenţia fetiţei să tacă, nici măcar nu s-a uitat la ea, ci înţepenise cu ochii la scenă şi cu un zâmbet ireal pe faţă, de parcă fumase vreo cinci ţigări dintr-alea încă interzise la noi. Sau poate că le fumase. Oricum, mi se pare tare periculoasă educaţia asta nouă la modă printre părinţii boemi sau semidocţi ai zilelor noastre, care încurajează o libertate prost înţeleasă, fără disciplină şi reguli elementare, ce va duce la haos şi frustrări în viitorul copiilor lor. Şi ai noştri, în consecinţă.

În fine, atelierul din weekendul trecut a fost altfel. Nu numai că ne era la îndemână, fiind foarte aproape de casă şi gratuit, dar tematica lui era din aria care o interesează mai nou pe fiică-mea: machete. Planul era ca participanţii (copii de vârsta şcolii primare) să construiască macheta unui cartier vesel, pornind de la un cartier real, Timpuri Noi. Până la urmă, adulţii însoţitori au pus şi ei mâna cu multă plăcere să îi ajute pe cei mici pentru a schiţa imaginea unui cartier foarte colorat, aşezat pe o Dâmboviţă din hârtie creponată, plină de bărcuţe mov şi roz. Astfel, Luna a construit câteva căsuţe pictate excentric şi prea multe bărcuţe (am mai luat şi-acasă), taică-său o minunată clădire de suporter stelist (roş-albastră), iar eu am pus bazele primăriei, stâlpilor de iluminat şi centralei eoliene fără de care, desigur, un oraş modern nu poate exista.

pod

case-luna-si-edi

primarie

Atelierul acesta face parte dintr-un proiect cultural mai amplu, de redescoperire (şi revigorare, sper) a cartierului bucureştean Timpuri Noi, iar mâine şi poimâine se va desfăşura în acelaşi spaţiu luminos şi cald de pe Splaiul Unirii atelierul dedicat copiilor de grădiniţă, în caz că vreţi să petreceţi câteva ore plăcute alături de copiii voştri.

Film

Nu se putea să nu mergem la filmul cu troli, prea au invadat oraşul pe toate căile publicitare! Şi în trailer păreau tare drăguţi. Şi am primit magneţi cu ei la cumpărături (apropo, foarte supărată aş fi dacă aş fi Mega Image şi m-aş trezi că mă copiază Carrefour în mai toate campaniile mele, noroc că mă copiază prost! ). Şi copilul a vrut… Nu, nu pot să mint. Eu sunt cea care a vrut să meargă la film. Aseară. Urmarea logică a fost că tot eu am fost cea care s-a distrat cel mai tare. Eu şi încă vreo trei fetiţe de max. 6 ani care stăteau pe rând cu noi, împreună cu care am cântat şi dansat mai tot timpul. Iar de râs, mi s-a părut că numai eu râdeam în sala pe trei sferturi goală. Adevărul este că mi s-a părut un film pentru adulţi care vin la cinema însoţiţi de copii pentru că nu au cu cine să-i lase acasă. Reţeta este identică cu a filmului „Mamma Mia”: acolo era o poveste de dragoste clădită pe câteva melodii ale formaţiei ABBA, aici e tot o poveste de dragoste, la urma urmei, ilustrată de câteva melodii celebre pentru oamenii mari, dar nu şi pentru cei mici. Cred că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a aprecia filmul, să cunoşti melodii vechi, să înţelegi ce a însemnat fenomenul disco în anii ’80… Şi mai cred că nu ar fi trebuit dublat filmul, tocmai din cauza acelor melodii foarte cunoscute, care ar fi trebuit lăsate în original (şi unele chiar au fost lăsate, accentuându-mi impresia de varză pe care mi-a lăsat-o filmul în general). Fiică-mii nu i-a plăcut prea tare, pentru că ea este deosebit de sensibilă, iar personajele negative din film sunt deosebit de urâte, în genul filmelor lui Tim Burton, care nu ne plac nici uneia dintre noi. Am văzut-o eu că stă cam încordată în scaun şi nu zâmbeşte, am întrebat-o de câteva ori dacă e OK şi a spus că da – de-abia după film mi-a spus că s-a speriat „un pic” de jucărioarele alea de pluş şi fetru animate. Nu mă aşteptam, totul era atât de exuberant de multicolor, strălucitor şi muzical, încât credeam că poate compensa teama indusă de urâţii ăia. A, şi mai mirosea şi frumos în sală. Din când în când, ajungea până la noi un damf de parfum. Iniţial, am crezut că se mişca cineva care exagerase cu toaleta personală. Apoi m-am uitat în jur să văd dacă face cineva puf cu vreo sticlă de parfum. O clipă mi-a trecut prin cap chiar că o fi din cauza creaturilor de pe ecran: atât de roz şi de dulce era totul acolo, încât nu mi s-ar fi părut anormal să fie, de fapt, un film 4D, iar mirosurile acelea încântătoare să fie pârţuri de troli drăgălaşi. Încă nu ştiu care a fost adevărul, dar măcar m-am simţit bine. Ceea ce nu înseamnă că vă îndemn să vedeţi filmul. Mai bine aşteptaţi DVD-ul sau HBO-ul şi vizionaţi varianta originală. Părerea mea.

A, şi să le zică cineva traducătorilor că „suspicios”, pe care îl folosesc ei în film, nu este deloc, dar deloc acelaşi lucru cu „suspect”, pe care ar fi trebuit să-l folosească. Şi dacă tot le ziceţi una, alta traducătorilor de desene animate, aş mai avea câteva sugestii pentru ei, după anii ăştia mulţi în care am văzut en-gros filme dublate – cum ar fi, în primul rând, să înveţe limba română mai bine decât engleza şi abia apoi să se apuce de tradus. Că exemple dintr-astea, triste, mai am. Şi e mare păcat că cei mici pornesc în viaţă cu astfel de confuzii, ascultând traducerile lor deseori neromâneşti şi chiar greşite pe alocuri.

În viitorul apropiat, mi-ar plăcea să:

– vedem un film sau două la Kinodiseea, dintre cele pentru categoria de vârstă a fiică-mii, dar nu o vom face. Şi ţin să transmit, pe această cale, toate gândurile mele bune organizatorilor unui festival de filme pentru copii care au avut inspiraţia de a programa filmele pentru vârsta şcolii primare dimineaţa, iar cele pentru gimnaziu după-amiaza, în cursul săptămânii. Mă îndoiesc că nu s-ar fi găsit ore mai potrivite la Cinematecă, unde nu cred că se calcă lumea în picioare la intrare – de altfel, chiar ştiu cu siguranţă că nu se calcă, pentru că a fost o prietenă de curând acolo şi nu a putut vedea documentarul programat deoarece în sală erau doar doi spectatori (ea şi băieţelul ei de şapte ani), iar pragul minim este de patru.

– intrăm în atelierele unor oameni care fac lucruri frumoase, în cadrul Zilelor Artelor Focului – sunt două weekenduri consecutive în care se pot vizita locurile unde câţiva artişti lucrează în metal şi ceramică, cu ajutorul focului. Dar nici pe asta nu o vom face. Îmi aduc aminte de dezinteresul clar pe care l-am citit în ochii alor mei anul trecut, când a fost prima ediţie a acestui eveniment, şi nu cred că s-au schimbat prea multe în preferinţele lor de atunci încoace.

– batem bulevardele în căutarea unor monumente animate care îmi aţâţă destul de puternic curiozitatea;

– spargem gheaţa şi să mergem măcar o dată la teatrul Ţăndărică. Va fi acolo Festivalul internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, iar eu păstrez o amintire foarte frumoasă de la un festival asemănător, de acum câţiva ani, când am savurat cu mare plăcere o piesă de teatru franţuzească pentru copii mici, cică. Dar fiică-mii nu i-a plăcut, aşa că nu a mai vrut să audă, de atunci, de astfel de manifestări.

– petrecem cel puţin o zi întreagă la târgul de carte Gaudeamus, unde sunt atâtea şi atâtea lucruri de făcut de fiecare dată: cărţi noi de răsfoit, cărţi vechi de cumpărat la reducere, prieteni din branşă de (re)văzut, ateliere şi lansări de participat… Nu ştiu dacă şi când vom putea ajunge acolo, dar mi-ar plăcea să o salutăm pe Laura Frunză la lansarea cărţii ei şi să luăm un autograf de la Olga Gudynn pe cartea preferată a Lunei, „Aventurile râmei Oli”, cu ocazia lansării unei noi cărţi, de colorat, cu Oli şi prietenii ei. La ambele lansări se ţin şi ateliere pentru cei mici, în caz că vreţi să vă înscrieţi. Sau poate că anul acesta avem mai mult noroc să îl întâlnim pe preşedintele Iohannis, pe care l-am ratat la mustaţă la ediţia de anul trecut, când şi-a lansat cartea „Pas cu pas”: acum îşi lansează versiunea chineză a cărţii, că tot e China invitat de onoare al târgului, şi poate vine iar la autografe. Cu hieroglife, eventual…

Cam atât pentru astăzi. V-aţi terminat floricelele?

!