Atelierul cu cărţi şi căţei

Am plănuit atelierul despre cărţi şi căţei pe acelaşi tipic cu cel despre pisici: citim ceva cu căţei, discutăm un pic despre ce am citit, apoi ne uităm la un colaj de poze cu căţei celebri din literatură şi filme, după care facem un joc tematic, iar la sfârşit… ei bine, la sfârşit urma să primim vizita unor musafiri cu totul şi cu totul speciali – câţiva câini utilitari, din aceia dresaţi ca să salveze vieţile altora. Părea simplu, dar în realitate s-a dovedit a fi de-a dreptul complicat. În primul rând, pentru că mi-a fost greu să găsesc nişte texte literare cu sau despre căţei care să se potrivească momentului. De unde aveam impresia că e plină literatura română, cel puţin, cu scrieri tematice, m-am trezit că singura poezie pe care aş putea-o citi cu nişte copii şi fară să mă bufnească lacrimile este „Zdreanţă”. Deci am pus semn la „Zdreanţă”, în cartea cu poezii despre Tudor Arghezi. Apoi mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit eu vreodată: „Tombuctu” a lui Paul Auster.

În zadar am căutat, însă, în paginile ei, vreun fragment care să poată fi rupt de acolo şi să fie citibil cu copiii. Romanul povesteşte odiseea domnului Osache – căţelul unui vagabond poet care moare şi pe care acesta visează să îl poată reîntâlni vreodată în raiul lui personal, un loc despre care îi vorbise mereu şi pe care îl botezase Tombuctu. Singurul lucru pe care l-am reuşit cu această ocazie (a răsfoirii cărţii) a fost să plâng iar, când i-am recitit sfârşitul, aproape la fel de tare ca acum 15 ani, când l-am citit prima dată. Vă jur că este o carte uriaşă, genul acela după care te simţi şi sfâşiat de trist, dar şi mult mai om decât conştientizai înainte. Deci nu o ocoliţi dacă o vedeţi vreodată. Eu am citit-o în versiunea aceasta epuizată, de la Polirom, dar ştiu că a mai fost editată şi de alţii.

M-am reorientat cu căutările spre Jack London. La urma urmei, cărţile lui de început, „Chemarea străbunilor” şi „Colţ Alb”, sunt cele care au inspirat toate romanele ulterioare care povestesc vieţi aventuroase de căţei. Dar nici în paginile lor nu am găsit fragmente scurte şi memorabile, pe care să le pot selecţiona pentru lectură.

Şi atunci am deschis o altă carte pe acelaşi calapod din biblioteca mea: „Viaţă de câine”, de Peter Mayle. Şi nu am mai închis-o decât după ce am citit-o pe toată. E drept, cam pe repede înainte, dar suficient de atent încât să selectez din ea vreo zece pasaje demne de a fi citite la atelier. Pentru cine nu îl cunoaşte pe Mayle, acesta a fost un englez stabilit în Franţa, care a scris o groază de cărţi pline de un umor minunat (englezesc, of course) la adresa francezilor. Dacă nu aţi citit măcar una din seria începută cu „Un an în Provence”, cred că aţi ratat ocazia de a râde copios pentru câteva ore.

În „Viaţă de câine”, tot francezii sunt cam ironizaţi, dar de data asta nu din perspectiva unui om (englez), ci din cea a unui câine. Care trece şi el printr-o groază de aventuri înainte de a se titulariza pe postul de câinele casei într-o familie de oameni mai răsăriţi la minte decât provincialii francezi din jurul lor. Nu este o carte pentru copii, dar m-am gândit că până şi un copil ar putea râde la întâmplările din ea, alături de părinţii care asistă la atelierele noastre şi care se pot plictisi uneori de discuţiile noastre.

Ca de exemplu, această povestire a câinelui nostru, care este un pui de câine de vânătoare total lipsit de această vocaţie şi care este scos pentru prima dată la o partidă de vânătoare, ca să înveţe cum se face:

„M-am trezit dat afară din maşină, tras de ceafă, şi mi se ordonă să fug în pădure. Ceilalţi câini păreau că ştiu ce fac, aşa că m-am luat şi eu după ei. Ne-am lipit nasul de pământ şi am alergat atenţi, urmărind parcă ceva, urmaţi în ariergardă de întreaga divizie armată. Făceau destulă gălăgie ca să sperie orice fiinţă care nu era surdă de-a binelea, iar orice pasăre cu ceva minte (cum ar fi un fazan, de exemplu) şi-ar fi luat zborul spre a se aşeza liniştită pe acoperişul de la gendarmerie cu mult înaintea sosirii lor.

Oricât ai vrea, nu poţi să spui ce are de gând un iepure. Unul dintre câini se opri brusc şi adoptă postura pe care ai prilejul să o vezi ocazional în tablourile şcolii rustice – capul împingând în faţă, gâtul, spinarea şi coada în linie dreaptă, una din labele din faţă ridicate de parcă patrupedul tocmai ar fi călcat în ceva. Cred că termenul tehnic este aret. în fine, m-am dus şi eu până acolo să văd ce se întâmplă şi, când acolo, un iepuraş se ghemuise sub un tufiş, tremurând ca o piftie, evident pierdut, neştiind dacă să facă pe mortul, să ridice o batistuţâ albă în semn că se predă sau să o ia la goană.

Trupele din urma noastră fremătară agitate, aruncară dintr-o dată diverse instrucţiuni, pe care eu însă le-am ignorat. Era totuşi primul iepure pe care-l vedeam şi voiam să îl studiez mai de-aproape. Îmi aduc aminte că, în timp ce mă aruncam după el, mă gândeam la un prânz îndestulător, dar cred că iepuraşul mi-a ghicit gândurile. A ţâşnit printre picioarele mele şi brusc m-am trezit în mijlocul celui de-Al Treilea Război Mondial. Trebuie să înţelegeţi că nu mai intrasem în luptă până atunci, aşadar, nu eram deloc pregătit pentru groaznica hărmălaie făcută de puştile care s-au descărcat deasupra capului meu. Nici nu vă imaginaţi ce şoc a fost, aşa că nici măcar nu caut scuze pentru acţiunile mele. Instinctul a preluat comanda şi m-am ferit din calea focului mai iute decât iepurele. Dacă mă gândesc mai bine, cred că l-am şi întrecut, alergând în viteză spre un loc mai sigur, în dubiţă.”

Sau ca acest fragment care are, e drept, ca şi restul cărţii, o exprimare uşor pretenţioasă şi câţiva termeni mai savanţi, dar care compensează prin subiect. Pentru că e despre pârţuri – subiect de un interes suprem şi absolut pentru toţii copiii mai mici pe care îi cunosc eu:

„Să tragi vânturi este considerat un obicei foarte prost, iar la această categorie trebuie să spun că labradorul excelează. Din păcate, odată ce ţi-ai câştigat reputaţia în domeniu, este foarte greu să mai fi tratat altfel decât cu o suspiciune reflexă, de multe ori pe nedrept. Îmi aduc aminte cum într-o seară de iarnă, când lemnele trosneau voioase în cămin şi prietenii se adunaseră în jurul mesei, iar noi, câinii, ne vedeam de ale noastre în veselia generală, starea de bine a fost întinată de o adevărată torpilă, probabil rezultatul consumării unei cantităţi imense de brânză. Ne-a fost imposibil să ignorăm incidentul, iar conversaţia s-a întrerupt brusc, în timp ce toată lumea căuta să identifice vinovatul. Acum, se întâmplă că eu mă găseam foarte aproape de persoana cu pricina – un domn mărunţel şi extrem de iritat, ziarist – dar credeţi că şi-a recunoscut vina? Sigur că nu. Cu siguranţa exersată care vine, sunt convins, din multe asemenea scăpări anterioare, mărunţelul a făcut semn cu paharul de vin în direcţia labradorului şi a zis exact aşa: „Domnule poliţist, vă rog, arestaţi acest câine!“. Săracul, a fost imediat expulzat afară, victimă a propriei reputaţii.”

Sau întâmplarea cu instalatorul. Sau ziua ploioasă în care căţelul s-a gândit că ar fi frumos din partea lui să urce în patul stăpânilor. Sau prima lui întâlnire cu o pisică, rea ca mai toate pisicile şi deosebit de obeză. În fine, v-aţi făcut o idee. E o carte tocmai bună de înseninat o zi mai complicată. Doar că, la fel ca şi la atelierul anterior, cu pisici, nici măcar nu am apucat să o deschid. Iar de data aceasta, nu sunt doar eu de vină…

Au fost mai mulţi copii mici la acest atelier. Deşi era recomandat pentru 6-10 ani, ca toate din serie, pentru că activităţile pregătite necesită să ştii, cel puţin, să citeşti. Presupun că au fost aduşi de părinţi ca să vadă căţeii invitaţi la sfârşit. Ceea ce nu e un lucru rău. Şi este un spaţiu public acea bibliotecă, e drept. Dar nu văd absolut niciun motiv pentru care ai veni acolo cu un copil de un an jumate sau doi sau trei, care evident nici nu înţelege ce se vorbeşte, darămite să citească ceva, şi pe care să l-ai lăsa să tragă după el o jucărie din lemn cu roţi prin mijlocul unui grup care încearcă să poarte o discuţie. Iar când, în sfârşit, îşi fac apariţia căţeii mult-aşteptaţi, copilul acela evident că se sperie de ei şi începe să plângă, iar tu, mama „zen”, îl laşi să o facă şi pe-aia, pentru că, nu-i aşa, vrei să îţi înveţi copilul cu de toate, cât mai de mic posibil.

Dar să trecem peste asta. Tematica următorului atelier sunt broaştele, care nu îmi plac deloc în realitate, aşa că nu vom avea invitate în carne şi oase, ca să mai existe vreo atracţie pentru copii mici. Doar lecturi şi jocuri de cuvinte pentru 6-10 ani 😉

Per total, mie mi s-a părut că a ieşit iar o seară foarte frumoasă acolo. Copiii participanţi au fost de milioane, entuziaşti şi isteţi, ca de obicei. Câinii celor de la Câini de salvare C.C.U. au fost adorabili (intenţionez să scriu un material separat despre ei şi despre dresorii lor, e o poveste tare frumoasă la baza acestei asociaţii de voluntari inimoşi).

În această fotografie, de exemplu, se află Tara, o căţeluşă care a fost luată de pe stradă şi dresată să salveze vieţi de oameni – poate chiar viaţa celor care au abandonat-o pe când era mică, cine ştie. Pentru că aceste animale sunt infinit mai bune decât oamenii, de fapt, şi ne dau deseori lecţii pe care mulţi dintre noi alegem să nici nu le vedem:

Alte fotografii de la eveniment, aici.

Am învăţat şi eu ceva nou cu această ocazie, cot la cot cu copiii, de la şeful asociaţiei, şi anume că, atunci când întâlneşti un câine cu intenţii agresive, e bine să bagi mâinile în buzunarele de la spate şi să iei cel mai nonşalant aer cu putinţă, încercând să nu îl priveşti deloc în ochi spre acesta. Sper să nu am ocazia să verific dacă aşa este, dar nu se ştie niciodată când prinde bine un astfel de sfat.

Şi încă o parte bună pentru mine a acestui atelier a fost că Luna a îndrăznit, în sfârşit, să îmbrace un tricou pe care l-a primit cadou de ziua ei în decembrie. 2017. Mda. O prietenă ne-a făcut atunci o surpriză foarte frumoasă: a luat de pe pagina noastră de Facebook un fel de manifest pro-căţei pe care îl scrisese Luna şi i-a comandat un tricou pictat manual, cu acel text (desenatoarea chiar s-a străduit să imite şi scrisul fiică-mii) şi un desen minunat, pe care i l-a făcut cadou de ziua ei. Iar Luna nu a vrut să îl îmbrace niciodată, de teamă să nu îl strice.

Însă acum, la acest atelier, i-am spus că ori îl pune pe ea, ori nu vine cu mine. Şi l-a pus, desigur. Pentru că nu putea risca să rămână acasă, ea care se pregăteşte conştiincios alături de mine pentru astfel de ocazii: mă ajută cu materialele, îşi aduce şi ea cărţile tematice la bibliotecă, să le arate celorlalţi copii, stă mereu alături de mine, gata să sară la orice nevoie, iar la sfârşit le împarte tuturor semnele de carte făcute drept amintire. Ce mai, am asistentă de nădejde!

Iar ultima parte bună pe care o văd eu la aceste ateliere – şi care este, de fapt, cea mai importantă – e că după fiecare dintre ele copiii împrumută cărţi din bibliotecă. Ba chiar se fac şi abonamente noi în astfel de ocazii, îmi aduc aminte că la primul atelier au fost trei copii care s-au abonat pe loc. Pentru că tocmai în scopul de a îi împrieteni pe copii cu cărţile se fac toate aceste acţiuni într-o bibliotecă, şi nu într-un parc sau într-o cofetărie, să zicem. S-ar putea să primeşti un refuz dacă îi pui copilului tău o carte în mână şi îi spui sec: „Citeşte!”. Dar dacă îl aduci într-un mediu atât de prietenos şi de colorat cum este acea bibliotecă, alături de mulţi copii şi adulţi care găsesc bucurie în paginile unor cărţi, cel mai probabil copilul tău va cere singur să citească şi el o carte la plecare. Cel puţin 😉

Reclame

Ateliere cu cărţi şi (despre) animale

După ce am spart gheaţa anul trecut, cu câteva ateliere de lectură a unor cărţi cu idei valoroase pentru copii, am început 2019 cu un proiect nou, pe o tematică un pic diferită: cărţi şi animale. Am plănuit, împreună cu cei de la filiala „Emila Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, care oferă cu generozitate spaţiul pentru ateliere, să ţinem câte un atelier lunar dedicat câte unui animal în literatură. Sunt multe animale pe lume şi s-au scris multe cărţi despre ele, aşa că sper să fie cât mai longeviv acest proiect al nostru, adresat copiilor de şcoală primară.

Am început – se putea altfel? – cu atelierul despre pisici. Au fost invitate la atelier nişte pisici adevărate, care au cam suferit, săracele… Nu mai ştiau prin ce cotlon să se ascundă de dovezile de prea multă iubire ale micilor iubitori de feline, care ar fi stat doar cu ele în braţe.

Am citit mai întâi un text despre pisici. A fost surprinzător de greu să găsesc fragmente de literatură care să mi se pară perfect potrivite ocaziei, dar până la urmă m-am hotărât asupra primei poezii din cartea lui T.S. Eliot, Old Possum’s Book of Practical Cats. Este o poezie despre cum să alegi numele cel mai potrivit pentru pisica ta şi intenţionam să o leg de o discuţie cu copiii despre numele propriilor lor animale de companie. Din păcate, la bibliotecă am găsit doar prima traducere în română a acestei cărţi, Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe (ed. Humanitas, 2009), care mi s-a părut mai neatrăgătoare decât cea apărută tot la Humanitas, câţiva ani mai târziu, în traducerea mult mai plină de vervă a lui Florin Bican: Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu. Pentru că este şi asta o artă, cea a traducerii (mai ales când vine vorba de poezie), de care nu mulţi cititori sunt conştienţi că există… Ia uitaţi şi voi începutul acestor două variante, pentru comparaţie:

Nu-i aşa că a doua variantă e mult mai inspirată? Aşa că am tipărit-o de pe net pe aceasta şi le-am citit-o copiilor de pe hârtie. Apoi le-am arătat un colaj de fotografii cu pisici celebre din literatură, din filme şi chiar din viaţa reală. Ştiau o groază de pisici copiii ăştia, şi săreau cu mult entuziasm să răspundă atunci când recunoşteau vreuna. Noroc că au ochi buni copiii şi ne-am putut descurca cu modesta mea tehnologie: o tabletă mică, pe care încărcasem fotografiile tot de pe net culese. Am povestit despre pisicile unor scriitori celebri, ca Neil Gaiman (unul dintre scriitorii preferaţi de fiică-mea). Sau ca Mark Twain, care spunea: „Cînd cineva iubește pisicile îi devin prieten și tovarăș fără să fie nevoie de altă prezentare. Pur și simplu, nu pot rezista unei pisici, mai ales atunci cînd toarce. Sînt cele mai curate, mai inteligente ființe pe care le cunosc, bineînțeles, în afară de fata pe care o iubesc!”. Am povestit despre pisicile lui Ernest Hemingway (care a avut chiar şi 23 deodată); cea mai cunoscută dintre ele, motanul Snowball, era un mare crai şi a umplut vecinătatea de snowball-i mici – iar lucrul acesta a fost foarte uşor de demonstrat, datorită faptului că motanul avea şase degete la o lăbuţă şi le-a transmis tuturor urmaşilor această anomalie genetică a sa. Şi despre Charles Dickens am vorbit, care şi-a iubit atât de mult pisicuţa, încât i-a păstrat lăbuţa montată pe un deschizător de scrisori, după ce aceasta a murit. Dar e drept că povestea asta i-a amuzat mai puţin pe copii decât imaginile cu pisici foarte cunoscute din filme de animaţie: Garfield, Tom, Jaone Tom, Mewsette şi Robespierre, Si şi Am, Sylvester, Lucifer, Felix, Oliver şi lista ar putea, mult, continua.

Ne-am întors apoi la pisici din cărţi, pentru că ne aflam, totuşi, la un atelier tematic: pisica din Cheshire, Mog, Winston, Splat, nenumăratele pisici pierdute şi găsite ale lui Holly Webb – copiii au recunoscut, din imagini, foarte multe pisici. Şi am încheiat prezentându-le pisici reale care au devenit cunoscute prin intermediul internetului: celebra Grumpy Cat, bogată datorită feţei ei încruntate şi Bob, motanul care i-a schimbat complet viaţa lui James Bowen. Acesta trăia pe străzi, era un cerşetor dependent de heroină, până când l-a adoptat pe Bob, l-a dresat să dea laba şi să facă alte câteva figuri drăguţe, apoi a început să facă spectacole cu el. A câştigat mulţi bani, s-a lăsat de droguri, a scris o carte despre viaţa sa care a devenit best-seller, iar acum lucrează în caritate, încercând să ajute şi el, la rândul lui, alţi oameni aflaţi în nevoie. Şi apropo de nume interesante pentru pisici, pe Grumpy Cat o cheamă, de fapt, Tartar Sauce, iar Bob a fost botezat aşa după personajul Bob din serialul “Twin Peaks”, un spirit malefic care posedă oameni…

După această plimbare în lumea vizualului cu pisici, copiii păreau mult mai dornici de joacă decât de lecturi, aşa că am renunţat să le mai citesc, aşa cum plănuisem, câteva poezii despre Arpagic, celebrul motan al Anei Blandiana. Şi ne-am pus pe joacă. Imprimasem acasă câteva proverbe şi zicale despre pisici, pe care le-am decupat cuvânt cu cuvânt, astfel încât copiii să recreeze singuri frazele, ca într-un puzzle: „Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci”, „Mâţa blândă zgârie rău”, „Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, „Cei care se joacă cu pisicile trebuie să se aştepte să fie zgâriaţi” ş.a. Apoi am discutat un pic despre înţelesul fiecărei zicale refăcute şi gata, că s-a terminat ora prevăzută pentru eveniment.

M-am simţit foarte bine cu cei mici şi le sunt recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo. Un singur regret am: că nu am apucat să mă văd şi eu ca lumea la televizor, după atelierul acesta. Au făcut un reportaj despre bibliotecă cei de la Digi24 şi le-am spus şi eu câteva vorbe, după care au filmat şi o mică parte din atelier. Şi fix în sâmbăta în care au transmis emisiunea m-am trezit eu abia la ora zece, după ce se terminase! Din păcate, Digi24 nici nu mai încarcă emisiunile acestea pe site, de câteva luni încoace, dar m-am consolat cu un rezumat al emisiunii pe care l-am găsit pe net (pentru curioşi, el se află aici)

Îmi place să cred că şi celor mici le-a plăcut cum ne-am petrecut acea oră împreună. Mai ales că, la plecare, un prichindel mi-a poruncit pe un ton foarte serios să mai fac dintr-astea. Iar când i-am spus că mai fac, cu siguranţă, dar abia peste o lună, mi-a răspuns hotărât: „Nu, nu peste o lună! Peste o săptămână!”. L-am „mituit” cu unul dintre semnele de carte pe care le pregătesc de obicei, la fiecare atelier, şi cred că l-am împăcat, pentru că a venit şi la următorul atelier, cel de după o lună, despre căţei. Dar despre acela vă voi povesti data viitoare.

Ping-pong, jurnalism şi perle. Multe perle…

– … şi ne-a dat un exerciţiu foarte drăguţ, în care trebuia să scriem câte o frază cu cât mai multe cuvinte care încep cu litera M. Iar eu eram sigură că toată lumea o să scrie ceva de genul „Mama mănâncă mere”, aşa că m-am chinuit să găsesc ceva mai original.

– Bravo! Şi ce ai scris?, mă bucur eu, inconştient, ca de obicei.

– „Mama mea mă măsoară mânioasă”.

– Of… Acum o să ştie toată lumea că eu sunt preponderent mânioasă… Nu puteai să zici şi tu ceva de genul „Minunata mea mamă mă măsoară metric”?

– Eu zic să fii mulţumită şi aşa. Pentru că primul cuvânt care îmi venise în minte, înainte de „mânioasă”, a fost „mlăştinoasă”. Cred că ţi-ar fi plăcut şi mai puţin.

Mda, aşa cred şi eu. În schimb, îmi place foarte mult ce aud de la ea că se întâmplă la cursul de jurnalism de la Palatul Copiilor. A fost deja de trei ori acolo şi e foarte încântată, şi de profesoară, şi de activităţi. M-am gândit să-i propun cursul acesta pentru că Lunei îi place să scrie, şi chiar scrie mult, însă ar avea nevoie de un mic ghidaj în domeniu, de cineva care să îi explice că scrisul ăsta nu se face chiar oricum, indiferent de cât talent nativ ai avea, ci are şi el nişte mici reguli. În plus, doamna care ţine cursul este profesoară de limba română, deci le fixează copiilor, prin exerciţii, şi regulile de ortografie.

Primul semn că fiică-mii i-ar plăcea „să scrie la gazetă” a fost prin primăvară, când a văzut unul dintre ziarele de propagandă răspândite de primăria Capitalei prin tot oraşul. A adus şi ea cu mândrie unul acasă, găsit pe la şcoală, şi m-a întrebat cu inocenţă: „Ce e ăsta, mama?”. Pentru că habar nu avea că există şi ziare tipărite, acest copil al erei digitale. A părut fascinată de răspunsul meu şi imediat s-a apucat să facă şi ea un ziar, cu mijloace personale. A ieşit asta:

Şi mi-a plăcut mult.

Al doilea semn că ar avea profesia în sânge ar fi că obişnuieşte să iasă în parc cu carneţelul şi să-i întrebe pe oameni diverse lucruri. De preferinţă, se duce la posesorii de căţei şi le cere numele animalelor lor, dar a avut perioade când aplica chestionare întregi bieţilor oameni care aveau bunăvoinţa să stea de vorbă cu ea (cu întrebări despre mâncare preferată, culoarea preferată, filmele preferate ş.a.m.d.). Iar ultimul lucru care mi-a dat de gândit a fost prin vara trecută, când mi-a spus din senin:

– Ştii, mama, cred că toată lumea ar trebui să aibă un motto. Am auzit că Einstein avea. Şi am făcut şi eu unul acum: „Toată lumea poate zice, dar nu toată lumea poate dovedi”.

Şi motto-ul acesta mi-a plăcut mult. Mi s-a părut esenţa însăşi, mult concentrată, a profesiei de jurnalist. Cu tot cu deontologia necesară.

Aşa că am înscris-o la cursul acesta de jurnalism. Şi acum o văd foarte implicată în ceea ce face acolo, cum îşi pregăteşte cu conştiinciozitate geanta cu rechizite şi tema primită pentru acasă (minusculă: să înveţe cel puţin un cuvânt nou, mai special, până la ora următoare, pe care să-l explice apoi colegilor) şi cum iese încântată după oră. Ba mai mult, remarc la ea şi o schimbare în entuziasmul cu care tratează informaţiile noi pe care le află, la şcoală sau aiurea, de parcă ar fi toate nişte scoop-uri fantastice, numai bune de valorificat pe piaţa media:

– Mama, ce culoare au stelele văzute din spaţiu?, m-a întrebat ea săptămâna trecută.

– Albe, cred. Aşa cum le vedem şi noi.

– Dar planetele?

– Planetele nu au lumină proprie, ca stelele. Ele sunt luminate de o stea şi cred că tot spre alb se văd şi ele. La urma urmei, gândeşte-te la Luceafăr, că pe el îl vezi mereu şi e o planetă.

– Luceafărul e o planetă??!!, se miră ea de parcă aude pentru prima dată de lucrul ăsta (dar nu e prima dată, desigur…).

– Da. E planeta Venus.

– Wow! Asta da, ştire! Eşti sigură-sigură?

I-am zis să caute în dicţionar şi pe net, dacă vrea confirmare din trei surse, aşa cum ştiam eu că trebuie în jurnalism. Mi-a zis că acum trebuie doar din două surse şi că, oricum, eu fac cât zece, pentru că ea are încredere în mine. Şi n-a mai căutat nicăieri. Deşi tare bine i-ar prinde să mai consulte din când în când şi surse mai serioase de informare, ca să nu mai avem parte de perle precum următoarele:

– Tata, ştii că galii au INVENTAT Franţa?

– Ǎăăă… daaaa?, se preface taică-său surprins de ceea ce a învăţat ea la istorie.

– Daaa! Iar SCLAVII au inventat Rusia, parcă şi Turcia, dar de asta nu sunt sigură, şi… n-o să-ţi vină să crezi… chiar şi Bulgaria! Ta-daaa!

Bulgaria aia de mergem mai tot timpul în ea, ba la Jumbo, ba la mare, ba la cârciumă… Dacă nici asta nu e o ştire de senzaţie, zău dacă ştiu care alta ar putea fi! 😉

Până la proba contrarie, deci, se pare că am făcut alegeri bune de activităţi anul acesta. Pe lângă jurnalism, continuă să facă ping-pong, tot la Palatul Copiilor, şi pare să fie din ce în ce mai bună la asta. Şi atât. De fapt, când am fost la înscrierile de la Palat de luna trecută, îi mai atrăsese ei atenţia un curs, din lista afişată pe perete, la secţia Tehnico-Ştiinţifică:

– Mama, ce înseamnă… me… meto… meteo…

– Meteorologie?

– Da.

– Înseamnă să ştii cum va fi vremea, printre altele.

– Aha.

Nu a părut prea impresionată de ocupaţia aceasta, aşa că a continuat să citească:

– Şi radio… co…

– Radiocomunicaţii? Să construieşti un radio şi să vorbeşti prin el, eventual în alfabetul Morse, am presupus eu.

– Super! Asta vreau! Vă rog să mă înscrieţi la radio… nu ştiu ce, a rugat-o Luna pe profesoara însărcinată cu înscrierile.

– Ǎăăă… ştii… o să fii doar tu şi cu vreo patru băieţi ciudaţi la cursul ăsta, a încercat aceasta să o facă să se răzgândească.

– E OK, zâmbeşte ea.

Abia după ce am plecat de acolo m-a întrebat, cu o uşoară teamă în glas:

– Ce a vrut să spună cu chestia aia cu băieţii ciudaţi?

– Că e un curs pentru „nerds”.

– Adică?

– Adică tocilari. Băieţii care stau cu nasul în cărţi şi fire, nu se joacă cu mingi şi cu fete.

Şi mi-am adus aminte că ultimul ei serial preferat este „Tânărul Sheldon”, în care fix despre asta e vorba: un băieţel supra-dotat, cu zero empatie şi abilităţi sociale, a cărui distracţie preferată e fizica cuantică sau matematicile superioare.

– Nişte „Young Sheldon”, adaug eu ilustrarea perfectă pentru a o face să înţeleagă.

– Ah, asta era?, a exclamat ea evident uşurată. Păi mi-ar plăcea să fiu doar eu şi cu patru Sheldoni! De-abia aştept!

Din păcate, undele (şi nu mă refer la alea radio) nu au circulat între ea şi Sheldon-ul şef de la cursul de Radiocomunicaţii. Am fost împreună la prima întâlnire, nu ne-a convins pe niciuna că ar fi bine să se ducă şi la a doua, şi gata. Oricum, cred că un sport al corpului şi un sport al minţii sunt mai mult decât suficiente pentru un copil de aproape zece ani, ca Luna. Să aibă timp să le facă bine pe toate. Şi să ne rămână şi pentru plimbări, şi pentru filme, şi pentru ateliere de weekend, şi pentru festivaluri, şi pentru concerte, şi pentru…

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉