Adio, Bibliotecă Metropolitană

Cu vreo doi ani înainte de pandemie, în urma unei întâlniri absolut întâmplătoare pe stradă, am ajuns să ţin ateliere de lectură pentru copii la o filială pentru copii a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti. Am fost foarte uimită atunci să descopăr o bibliotecă atât de drăguţă şi caldă, foarte prietenoasă cu copiii, în care se organizau o groază de activităţi legate de cărţi, doar-doar să îi atragă cât mai mult pe cei mici în lumea cititului.

Douăsprezece ateliere am ţinut acolo (absolut voluntar, evident, deşi pregătirea lor îmi lua o zi, două, şi foloseam materiale proprii). Despre unele dintre ele am povestit şi pe blog, le găsiţi cu tag-ul „Biblioteca Metropolitană”. În decembrie 2019 am pregătit ultimul atelier, la care nu am putut ajunge pentru că era fiică-mea bolnavă. Dar am transmis materialele prietenei noastre de la bibliotecă şi l-a ţinut ea. Apoi, până să se facă din nou primăvară şi să reluăm întâlnirile, a venit peste noi nenorocitul ăla de covid şi s-a dus totul naibii.

Nici după ce s-a terminat pandemia nu am mai făcut vreun atelier. Între timp, îmi dădusem seama că nu biblioteca în sine era aşa extraordinară, nici măcar toţi angajaţii ei, ci doar câţiva dintre aceştia – puţini – şi gaşca de voluntari inimoşi adunată de ei în jurul câtorva dintre filiale – tot puţine. Tot ce se făcuse la acea fililală pentru copii a Bibliotecii Metropolitane se făcuse pe banii şi timpul prietenei noastre, a prietenilor ei şi a unei mici comunităţi, nicidecum ca urmare a eforturilor instituţiei sau ale altor angajaţi. Iar drept recompensă pentru munca ei, această prietenă fusese şi mutată între timp la mama naibii, la o altă filială, care nici măcar nu era pentru copii. Nu mai era loc pentru ea acolo unde construise ceva extraordinar, trebuia făcut loc clientelei de partid (ALDE şi urmaşii ei, în special) şi tuturor fătucilor cu diverse grade de rudenie cu dna primar şi camarila ei, dar fără prea multă cultură (uneori chiar inculte de-a binelea) şi fără umbră de interes pentru copii sau biblioteci sau carte, în general.

În timp, am aflat de pe net şi de-aiurea că toată această instituţie este căpuşată de astfel de oameni, e locul perfect pentru diverse sinecuri, cu zeci şi zeci de posturi de conducere atribuite pe criterii absconse, în timp ce în sediile propriu-zise domină praful, pustiul şi delăsarea.

Dar n-aş fi scris nimic despre toate astea – lucruri deja arhicunoscute la noi, din păcate, din probabil toate instituţiile de Stat – dacă nu m-aş fi intersectat ieri după-amiază cu o postare de-a Bibliotecii care conţinea o greşeală urâtă de ortografie. Mi se pare impardonabil să scrii cu greşeli din postura de instituţie culturală, mai ales dacă reprezinţi acel suprem depozitar de cunoaştere care este BIBLIOTECA. Mai mult de atât: era o postare cu multe distribuiri, deci se mai şi propaga greşeala… Ştiind că era doar o dovadă în plus a imposturii celor care lucrează acolo, un fel de picătură care mi-a umplut paharul, nu m-am mai abţinut şi le-am comentat sarcastic la postare. Am primit şi un răspuns la acel comentariu, am adăugat o replică, apoi nu am mai intrat pe Facebook până azi. Noroc că ieri am avut inspiraţia de a face screenshot-uri cu această discuţie. Pentru că adineaori, când mi-am adus aminte de ea şi am fost curioasă să văd dacă au corectat, am avut surpriza de a descoperi nu doar că NU au făcut asta, dar că mi-au şi şters comentariul şi m-au blocat!!! Postarea continuă să existe, bine mersi, în pagină şi să se răspândească cu tot cu greşeala de scriere. La fel cum sinecuriştii vor continua să existe, bine mersi, şi să se înmulţească liniştiţi atâta vreme cât nu reparăm bubele acestui regim politic găunos  în care ne complacem să trăim de prea mult timp, al incompentenţei urcate la putere, măcar printr-un vot anonim, conştient şi responsabil, dacă nu şi prin curajoasă implicare personală.

––––––-

––––––––

Room on the Broom – povestea unei traduceri de plăcere

Anul trecut, am primit propunerea de a traduce, din franceză, câteva cărţi care conţineau şi poezioare şi cântece pentru copii. La început, am fost convinsă că nu voi reuşi aşa ceva. Una este să ştii bine o limbă străină, alta este să faci traduceri literare din ea, şi cu totul şi cu totul alta e să faci traduceri de versuri (ca să nu mai spun cât de dificil e să le şi potriveşti corect pe muzică). Însă am încercat şi… spre marea mea surpriză… mi-a plăcut la nebunie! Şi aşa se face că am intrat într-un soi de sevraj după ce am terminat lucrul la acele cărţi. Drept care, m-am gândit să traduc şi pentru plăcerea mea câte ceva, dacă tot m-am apucat. Şi ce alegere mai bună puteam face pentru această curajoasă intenţie decât o carte minunată, precum „Room on the Broom”, a Juliei Donaldson?

Am descoperit poezia aceasta acum câţiva ani, când am vizionat filmul de animaţie făcut după carte. Şi m-am umplut de o mare bucurie văzându-l. După care am plâns, bineînţeles. După care m-am simţit iar fericită… Povestea transmite o emoţie uriaşă, e vorba despre prietenie dincolo de limite neimportante precum aspectul fizic, mărimea, rasa sau chiar specia. O aventură cu suspans şi cu foarte, foarte mult umor, mai ales în varianta filmului animat, potrivită pentru spectatori de orice vârstă. Iar versurile sunt deosebit de inspirate, marca acestei sclipitoare autoare de cărţi şi cântece şi emisiuni pentru copii, Julia Donaldson. Aşa că m-am pus pe treabă.

Am fost tare mândră de mine să pot duce la capăt acest proiect. Bineînţeles, nu într-o formă fără de cusur, cu siguranţă ar mai fi multe de îmbunătăţit, însă în general a ieşit bine. E greu să adaptezi o poezie din engleză, limbă bogată şi cu cuvinte scurte, în româna noastră mai săracă şi plină de cuvinte lungi, mai ales dacă vrei să respecţi vers cu vers originalul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi! 😉 Şi nu am terminat repede traducerea, a durat câteva luni, în care mă tot întorceam regulat la schiţa mea şi mai schimbam un cuvânt, mai ştergeam altul… Apoi mi-am dat seama că aş putea transforma proiectul acesta personal într-o traducere „oficială”. I-am contactat pe cei de la editura Cartea Copiilor, care au publicat toate cărţile Juliei Donaldson apărute până acum la noi, şi i-am întrebat dacă nu ar fi interesaţi să o publice şi pe aceasta. Nu au fost. Mi-au răspuns că vor colabora la această traducere tot cu Florin Bican, cel care a tradus şi celelalte cărţi ale acestei autoare. Pot înţelege asta – Florin Bican e un traducător inspirat şi un nume celebru în domeniu, la noi – însă m-aş fi aşteptat măcar la o minimă curiozitate, să îmi ceară să vadă traducerea… aşa… pentru că nu se ştie niciodată… Dar asta este. M-am resemnat.

După ceva vreme, fiică-mea a avut la un test de la şcoală un text de Florin Bican. M-a întrebat cine este (îi suna familiar numele), iar eu i-am adus aminte că e un poet cunoscut, din traducerea inspirată a căruia am citit la atelierul cu pisici. Apoi i-am povestit despre saga mea cu traducerea, despre refuzul editurii, despre dezamăgirea mea. Mi-a cerut să îi citesc poezia, a cugetat câteva clipe (nu prea multe, e drept), după care mi-a comunicat cu un ton serios rezultatul cugetărilor sale:

– Mama, tu ar trebui să te faci mai celebră. Să ştie lumea cât de multe lucruri ştii şi poţi.

– Şi cum să fac asta, mă rog?, am zâmbit eu.

– Pur şi simplu! Te duci la nişte conferinţe, de exemplu, şi le spui tuturor.

La conferinţe nu m-am dus (încă!), dar nu am renunţat la ideea de a împărţi cumva şi cu alţii rodul muncii mele. Şi atunci am organizat un atelier cu tema aceasta, la biblioteca unde, de ceva vreme încoace, ţin periodic ateliere de lectură cu copii. E un spaţiu foarte generos cel care îmi găzduieşte atelierele: filiala pentru copii „Emil Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Şi mă ajută mult inimoasele doamne care lucrează acolo, şi teatrul de păpuşi „Licurici” al BMB (care mi-au făcut surpriza de a pregăti o scenetă la sfârşitul unui atelier), şi mă inspiră dragii ăia mici care vin şi participă cu entuziasm la întâlnirile noastre, împreună cu părinţii lor. Anul trecut mi-am fixat ca tematică „Literatura şi animalele”. Am povestit deja aici despre primele ateliere din această serie, la care am avut drept subiect pisicile şi căţeii. Următoarele, despre care nu v-am povestit, au fost despre broaşte şi despre păsări. Iar ordinea aceasta nu a fost deloc întâmplătoare: este fix ordinea în care apar personajele din „Room on the Broom”. Am pregătit, deci, din timp atmosfera. Apoi, pentru atelierul dedicat, am pregătit baghete de vrăjitoare ca în film, şi jocuri de memorie şi de logică inspirate din poveste, şi costume tematice pentru mine şi fiică-mea. Ioana de la bibliotecă pregătise şi ea, ca de obicei, sala, cu de toate şi cu mare atenţie la detalii. Aşa că a ieşit foarte bine până la urmă, am proiectat filmul, mi-am citit cu voce tare traducerea, în loc de subtitrare, am râs, am lăcrimat, ne-am jucat, iar la plecare parcă eram puţin mai bogaţi cu toţii – cu o emoţie, cu o bucurie, cu o carte citită.

Cam aşa arată traducerea asta:

În caz că vă place, daţi un semn şi vă trimit textul complet, ca să vă uitaţi la film împreună cu copiii. Sau poate că o să repetăm la un moment dat atelierul de la bibliotecă. Oricum, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu atelierele despre animale şi literatură, am un vraf mare de cărţi pe birou, pregătite în acest scop. Literatura universală e plină de personaje-animăluţe despre care încă nu am vorbit: ursuleţi, iepuraşi, cai, pinguini (i-am lăsat special deoparte atunci când am vorbit despre păsări, Apolodor şi confraţii săi merită atelier dedicat), lilieci, eleganţi, tigri, lupi, licaoni, lei, greieri, gâşte, maimuţele, bursuci şi… lista ar putea, mult, continua, noi să fim sănătoşi!

Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂

Atelierul cu cărţi şi căţei

Am plănuit atelierul despre cărţi şi căţei pe acelaşi tipic cu cel despre pisici: citim ceva cu căţei, discutăm un pic despre ce am citit, apoi ne uităm la un colaj de poze cu căţei celebri din literatură şi filme, după care facem un joc tematic, iar la sfârşit… ei bine, la sfârşit urma să primim vizita unor musafiri cu totul şi cu totul speciali – câţiva câini utilitari, din aceia dresaţi ca să salveze vieţile altora. Părea simplu, dar în realitate s-a dovedit a fi de-a dreptul complicat. În primul rând, pentru că mi-a fost greu să găsesc nişte texte literare cu sau despre căţei care să se potrivească momentului. De unde aveam impresia că e plină literatura română, cel puţin, cu scrieri tematice, m-am trezit că singura poezie pe care aş putea-o citi cu nişte copii şi fară să mă bufnească lacrimile este „Zdreanţă”. Deci am pus semn la „Zdreanţă”, în cartea cu poezii despre Tudor Arghezi. Apoi mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit eu vreodată: „Tombuctu” a lui Paul Auster.

În zadar am căutat, însă, în paginile ei, vreun fragment care să poată fi rupt de acolo şi să fie citibil cu copiii. Romanul povesteşte odiseea domnului Osache – căţelul unui vagabond poet care moare şi pe care acesta visează să îl poată reîntâlni vreodată în raiul lui personal, un loc despre care îi vorbise mereu şi pe care îl botezase Tombuctu. Singurul lucru pe care l-am reuşit cu această ocazie (a răsfoirii cărţii) a fost să plâng iar, când i-am recitit sfârşitul, aproape la fel de tare ca acum 15 ani, când l-am citit prima dată. Vă jur că este o carte uriaşă, genul acela după care te simţi şi sfâşiat de trist, dar şi mult mai om decât conştientizai înainte. Deci nu o ocoliţi dacă o vedeţi vreodată. Eu am citit-o în versiunea aceasta epuizată, de la Polirom, dar ştiu că a mai fost editată şi de alţii.

M-am reorientat cu căutările spre Jack London. La urma urmei, cărţile lui de început, „Chemarea străbunilor” şi „Colţ Alb”, sunt cele care au inspirat toate romanele ulterioare care povestesc vieţi aventuroase de căţei. Dar nici în paginile lor nu am găsit fragmente scurte şi memorabile, pe care să le pot selecţiona pentru lectură.

Şi atunci am deschis o altă carte pe acelaşi calapod din biblioteca mea: „Viaţă de câine”, de Peter Mayle. Şi nu am mai închis-o decât după ce am citit-o pe toată. E drept, cam pe repede înainte, dar suficient de atent încât să selectez din ea vreo zece pasaje demne de a fi citite la atelier. Pentru cine nu îl cunoaşte pe Mayle, acesta a fost un englez stabilit în Franţa, care a scris o groază de cărţi pline de un umor minunat (englezesc, of course) la adresa francezilor. Dacă nu aţi citit măcar una din seria începută cu „Un an în Provence”, cred că aţi ratat ocazia de a râde copios pentru câteva ore.

În „Viaţă de câine”, tot francezii sunt cam ironizaţi, dar de data asta nu din perspectiva unui om (englez), ci din cea a unui câine. Care trece şi el printr-o groază de aventuri înainte de a se titulariza pe postul de câinele casei într-o familie de oameni mai răsăriţi la minte decât provincialii francezi din jurul lor. Nu este o carte pentru copii, dar m-am gândit că până şi un copil ar putea râde la întâmplările din ea, alături de părinţii care asistă la atelierele noastre şi care se pot plictisi uneori de discuţiile noastre.

Ca de exemplu, această povestire a câinelui nostru, care este un pui de câine de vânătoare total lipsit de această vocaţie şi care este scos pentru prima dată la o partidă de vânătoare, ca să înveţe cum se face:

„M-am trezit dat afară din maşină, tras de ceafă, şi mi se ordonă să fug în pădure. Ceilalţi câini păreau că ştiu ce fac, aşa că m-am luat şi eu după ei. Ne-am lipit nasul de pământ şi am alergat atenţi, urmărind parcă ceva, urmaţi în ariergardă de întreaga divizie armată. Făceau destulă gălăgie ca să sperie orice fiinţă care nu era surdă de-a binelea, iar orice pasăre cu ceva minte (cum ar fi un fazan, de exemplu) şi-ar fi luat zborul spre a se aşeza liniştită pe acoperişul de la gendarmerie cu mult înaintea sosirii lor.

Oricât ai vrea, nu poţi să spui ce are de gând un iepure. Unul dintre câini se opri brusc şi adoptă postura pe care ai prilejul să o vezi ocazional în tablourile şcolii rustice – capul împingând în faţă, gâtul, spinarea şi coada în linie dreaptă, una din labele din faţă ridicate de parcă patrupedul tocmai ar fi călcat în ceva. Cred că termenul tehnic este aret. în fine, m-am dus şi eu până acolo să văd ce se întâmplă şi, când acolo, un iepuraş se ghemuise sub un tufiş, tremurând ca o piftie, evident pierdut, neştiind dacă să facă pe mortul, să ridice o batistuţâ albă în semn că se predă sau să o ia la goană.

Trupele din urma noastră fremătară agitate, aruncară dintr-o dată diverse instrucţiuni, pe care eu însă le-am ignorat. Era totuşi primul iepure pe care-l vedeam şi voiam să îl studiez mai de-aproape. Îmi aduc aminte că, în timp ce mă aruncam după el, mă gândeam la un prânz îndestulător, dar cred că iepuraşul mi-a ghicit gândurile. A ţâşnit printre picioarele mele şi brusc m-am trezit în mijlocul celui de-Al Treilea Război Mondial. Trebuie să înţelegeţi că nu mai intrasem în luptă până atunci, aşadar, nu eram deloc pregătit pentru groaznica hărmălaie făcută de puştile care s-au descărcat deasupra capului meu. Nici nu vă imaginaţi ce şoc a fost, aşa că nici măcar nu caut scuze pentru acţiunile mele. Instinctul a preluat comanda şi m-am ferit din calea focului mai iute decât iepurele. Dacă mă gândesc mai bine, cred că l-am şi întrecut, alergând în viteză spre un loc mai sigur, în dubiţă.”

–

Sau ca acest fragment care are, e drept, ca şi restul cărţii, o exprimare uşor pretenţioasă şi câţiva termeni mai savanţi, dar care compensează prin subiect. Pentru că e despre pârţuri – subiect de un interes suprem şi absolut pentru toţii copiii mai mici pe care îi cunosc eu:

„Să tragi vânturi este considerat un obicei foarte prost, iar la această categorie trebuie să spun că labradorul excelează. Din păcate, odată ce ţi-ai câştigat reputaţia în domeniu, este foarte greu să mai fi tratat altfel decât cu o suspiciune reflexă, de multe ori pe nedrept. Îmi aduc aminte cum într-o seară de iarnă, când lemnele trosneau voioase în cămin şi prietenii se adunaseră în jurul mesei, iar noi, câinii, ne vedeam de ale noastre în veselia generală, starea de bine a fost întinată de o adevărată torpilă, probabil rezultatul consumării unei cantităţi imense de brânză. Ne-a fost imposibil să ignorăm incidentul, iar conversaţia s-a întrerupt brusc, în timp ce toată lumea căuta să identifice vinovatul. Acum, se întâmplă că eu mă găseam foarte aproape de persoana cu pricina – un domn mărunţel şi extrem de iritat, ziarist – dar credeţi că şi-a recunoscut vina? Sigur că nu. Cu siguranţa exersată care vine, sunt convins, din multe asemenea scăpări anterioare, mărunţelul a făcut semn cu paharul de vin în direcţia labradorului şi a zis exact aşa: „Domnule poliţist, vă rog, arestaţi acest câine!“. Săracul, a fost imediat expulzat afară, victimă a propriei reputaţii.”

–

Sau întâmplarea cu instalatorul. Sau ziua ploioasă în care căţelul s-a gândit că ar fi frumos din partea lui să urce în patul stăpânilor. Sau prima lui întâlnire cu o pisică, rea ca mai toate pisicile şi deosebit de obeză. În fine, v-aţi făcut o idee. E o carte tocmai bună de înseninat o zi mai complicată. Doar că, la fel ca şi la atelierul anterior, cu pisici, nici măcar nu am apucat să o deschid. Iar de data aceasta, nu sunt doar eu de vină…

Au fost mai mulţi copii mici la acest atelier. Deşi era recomandat pentru 6-10 ani, ca toate din serie, pentru că activităţile pregătite necesită să ştii, cel puţin, să citeşti. Presupun că au fost aduşi de părinţi ca să vadă căţeii invitaţi la sfârşit. Ceea ce nu e un lucru rău. Şi este un spaţiu public acea bibliotecă, e drept. Dar nu văd absolut niciun motiv pentru care ai veni acolo cu un copil de un an jumate sau doi sau trei, care evident nici nu înţelege ce se vorbeşte, darămite să citească ceva, şi pe care să l-ai lăsa să tragă după el o jucărie din lemn cu roţi prin mijlocul unui grup care încearcă să poarte o discuţie. Iar când, în sfârşit, îşi fac apariţia căţeii mult-aşteptaţi, copilul acela evident că se sperie de ei şi începe să plângă, iar tu, mama „zen”, îl laşi să o facă şi pe-aia, pentru că, nu-i aşa, vrei să îţi înveţi copilul cu de toate, cât mai de mic posibil.

Dar să trecem peste asta. Tematica următorului atelier sunt broaştele, care nu îmi plac deloc în realitate, aşa că nu vom avea invitate în carne şi oase, ca să mai existe vreo atracţie pentru copii mici. Doar lecturi şi jocuri de cuvinte pentru 6-10 ani 😉

Per total, mie mi s-a părut că a ieşit iar o seară foarte frumoasă acolo. Copiii participanţi au fost de milioane, entuziaşti şi isteţi, ca de obicei. Câinii celor de la Câini de salvare C.C.U. au fost adorabili (intenţionez să scriu un material separat despre ei şi despre dresorii lor, e o poveste tare frumoasă la baza acestei asociaţii de voluntari inimoşi).

În această fotografie, de exemplu, se află Tara, o căţeluşă care a fost luată de pe stradă şi dresată să salveze vieţi de oameni – poate chiar viaţa celor care au abandonat-o pe când era mică, cine ştie. Pentru că aceste animale sunt infinit mai bune decât oamenii, de fapt, şi ne dau deseori lecţii pe care mulţi dintre noi alegem să nici nu le vedem:

Alte fotografii de la eveniment, aici.

Am învăţat şi eu ceva nou cu această ocazie, cot la cot cu copiii, de la şeful asociaţiei, şi anume că, atunci când întâlneşti un câine cu intenţii agresive, e bine să bagi mâinile în buzunarele de la spate şi să iei cel mai nonşalant aer cu putinţă, încercând să nu îl priveşti deloc în ochi spre acesta. Sper să nu am ocazia să verific dacă aşa este, dar nu se ştie niciodată când prinde bine un astfel de sfat.

Şi încă o parte bună pentru mine a acestui atelier a fost că Luna a îndrăznit, în sfârşit, să îmbrace un tricou pe care l-a primit cadou de ziua ei în decembrie. 2017. Mda. O prietenă ne-a făcut atunci o surpriză foarte frumoasă: a luat de pe pagina noastră de Facebook un fel de manifest pro-căţei pe care îl scrisese Luna şi i-a comandat un tricou pictat manual, cu acel text (desenatoarea chiar s-a străduit să imite şi scrisul fiică-mii) şi un desen minunat, pe care i l-a făcut cadou de ziua ei. Iar Luna nu a vrut să îl îmbrace niciodată, de teamă să nu îl strice.

Însă acum, la acest atelier, i-am spus că ori îl pune pe ea, ori nu vine cu mine. Şi l-a pus, desigur. Pentru că nu putea risca să rămână acasă, ea care se pregăteşte conştiincios alături de mine pentru astfel de ocazii: mă ajută cu materialele, îşi aduce şi ea cărţile tematice la bibliotecă, să le arate celorlalţi copii, stă mereu alături de mine, gata să sară la orice nevoie, iar la sfârşit le împarte tuturor semnele de carte făcute drept amintire. Ce mai, am asistentă de nădejde!

Iar ultima parte bună pe care o văd eu la aceste ateliere – şi care este, de fapt, cea mai importantă – e că după fiecare dintre ele copiii împrumută cărţi din bibliotecă. Ba chiar se fac şi abonamente noi în astfel de ocazii, îmi aduc aminte că la primul atelier au fost trei copii care s-au abonat pe loc. Pentru că tocmai în scopul de a îi împrieteni pe copii cu cărţile se fac toate aceste acţiuni într-o bibliotecă, şi nu într-un parc sau într-o cofetărie, să zicem. S-ar putea să primeşti un refuz dacă îi pui copilului tău o carte în mână şi îi spui sec: „Citeşte!”. Dar dacă îl aduci într-un mediu atât de prietenos şi de colorat cum este acea bibliotecă, alături de mulţi copii şi adulţi care găsesc bucurie în paginile unor cărţi, cel mai probabil copilul tău va cere singur să citească şi el o carte la plecare. Cel puţin 😉