Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.

Reclame

Ateliere cu idei la oală

Acum câteva luni, într-o librărie, am dat de o carte extraordinară: Ce poţi face cu o idee, de Kobi Yamada. I-am citit-o Lunei în şoaptă (e foarte scurtă, se citeşte în câteva minute), mi s-au umplut ochii de lacrimi de emoţie la sfârşit şi am decis la unison să o cumpărăm. Apoi i-am dat-o la şcoală, să o citească colegilor, şi am avut marea surpriză să aud că toţi au ascultat-o atent, inclusiv cei care refuză cu obstinaţie să citească ceva, orice. Deşi erau un pic mai mari decât pragul de vârstă sugerat pe site-ul editurii (şi pe care eu îl consider eronat). Apoi am făcut-o cadou unor prieteni şi am avut şi de acolo o impresie pozitivă. Apoi i-am sugerat-o cuiva care pregătea un atelier de lectură cu copii şi am aflat că s-a bucurat de succes. Ce s-o mai lungim: părea o carte din acelea cu limbaj universal, care ajunge imediat şi fără greş la sufletul tuturor cititorilor ei.

Aşa se face că, atunci când mi s-a propus să ţin şi eu un atelier de lectură la Biblioteca Metropolitană “Emil Gârleanu”, m-am gândit exact la această carte. Şi se pare că bine am făcut. O să vă povestesc un pic, în caz că v-aş putea inspira să organizaţi astfel de întâlniri şi în familia sau comunitatea voastră.

Mai întâi şi mai întâi, am invitat la bibliotecă prieteni de-ai Lunei pe care îi cunoşteam ca fiind deschişi şi vorbăreţi, ca să mă simt şi eu în siguranţă cu astfel de participanţi, la prima mea manifestare publică de acest gen. Şi le sunt foarte recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo deşi le era cam peste mână, obosiţi după serviciu şi pe o rupere de nori. S-au dovedit cu toţii un public minunat, la fel ca şi copiii necunoscuţi care au venit acolo, şi care au participat împreună la discuţii, cu entuziasm, dar foarte civilizat.

Şi copiii, şi părinţii, au primit post-it-uri colorate, pe care să scrie numele unor invenţii importante după părerea lor, şi pe care le-am citit ulterior cu voce tare. Evident că, pe lângă nave spaţiale şi telefoane, au fost mămici care au scris despre maşina de spălat şi copii care au notat “unicornii şi sirenele”. Am căzut de acord că toate sunt invenţii importante în felul lor, inclusiv “unicornii şi sirenele”, care le fac viaţa mai frumoasă copiilor. Apoi, uşor încălziţi de acest mic exerciţiu comun, am trecut la lectura cărţii.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băieţel căruia îi vine o idee. La început, nu o bagă în seamă, pentru că e mică şi neînsemnată, iar el se crede la fel. Dar ideea nu-i dă pace, se ţine scai de el, şi el începe să se gândească mai serios la ea, iar ideea creşte, şi creşte, până când… Nu, nu vă spun sfârşitul, pentru că este cu adevărat o carte minunată şi mi-ar plăcea să o citiţi.

Copiii au înţeles perfect mesajul cărţii şi am discutat o vreme pe marginea textului şi a tuturor simbolurilor sale: cât de important este să nu ne fie ruşine cu ideile noastre, cum trebuie să le “creştem” cu grijă şi atenţie înainte de a le da drumul în lume, cum îndrăzneala pozitivă este de obicei recompensată ş.a. Iar după ce am epuizat critica literară, am trecut la artileria grea şi am scos… oala.

Am primit oala aceasta cadou de ziua mea, de la bărbatu-meu. Un fel de ofrandă pentru ritualul nostru de luni seara, al meu şi al fiică-mii, când este musai să facem paste (aşa cum a anunţat ea şi public, în interviu televizat, să ştie toată ţara că noi mâncăm paste în fiecare luni şi îi mai dăm şi câinelui). Este o sculă foarte isteaţă, cu un capac găurit, pe care îl poţi fixa pe marginea puţin ovalizată a oalei, astfel încât să scurgi apa direct prin el, fără să mai apelezi la o strecurătoare. Nimic savant, dar foarte bine gândit totul. Din categoria lucrurilor aparent simple şi neimportante, dar care ne uşurează viaţa. Am umplut oala cu alte astfel de lucruri de prin casă şi, când i-am scos capacul, evident că cei mici s-au înghesuit, curioşi, să vadă ce era înăuntru. Şi era aşa: un scărpinător de spate cu coada telescopică, ca o furculiţă uriaşă, o cutiuţă cu dopuri din ceară specială, pentru urechi, un dispensor de scotch, un suport de scobitori kitsch-os, dar fascinant, un sul de hârtie igienică în punga de ambalaj, câteva piese de Lego, un curăţitor de legume, un minutar de bucătărie… Practic, am luat la puricat toate sertarele bucătăriei, plus câteva dintre jucăriile preferate ale Lunei. Am vrut să le arăt copiilor că nu e neapărat necesar să viseze la invenţii măreţe, la popularea planetei Marte sau descoperirea leacului universal pentru chelie, ci că e de ajuns să creeze ceva simplu, dar foarte util pentru viaţa noastră de zi cu zi. Şi că lucrurile care nouă ne par inutile pentru alţii pot însemna enorm. De exemplu, pentru un om singur, scărpinătorul de spate e o invenţie genială, pentru cineva născut acum o sută de ani, hârtia igienică e un lux, iar pentru mine faptul că cineva s-a gândit să pună un mic mâner din plastic pungii cu suluri de hârtie igienică este demn de laudă (pentru că aşa pot căra mai uşor cumpărăturile de la magazin). Scotch-ul, care a fost inventat din greşeală – ceea ce este un alt aspect interesant de spus copiilor, şi anume că unele lucruri bune pot apărea şi din greşeli – este în sine o invenţie foarte utilă; dar uite că cineva s-a gândit să o îmbunătăţească şi a inventat acele dispensoare cu lamă, care se pun pe mână şi care salvează o groază de timp şi de mişcări celor care au de ambalat mai multe pachete odată. Şi apropo de invenţii făcute din greşeală, la fel a fost şi cu folia de plastic cu bule, aceea în care se pot împacheta pentru protecţie obiectele fragile. Am pus în oală şi câteva bucăţi de folie dintr-aceasta şi am bănuiala că ar fi fost de ajuns şi atât pentru a capta interesul general, deoarece nu cunosc om să reziste să nu spargă măcar o bulişoară atunci când vede aşa ceva! Copiii şi-au apropriat, de altfel, câteva din obiectele din oală şi cam până aici a fost atelierul nostru ideatic. Au început joaca împreună, folosindu-se de o minge găsită în bibliotecă şi de jucăriile de pe peretele senzorial realizat la iniţiativa Emiliei şi s-a încins o distracţie pe cinste, pentru câteva minute, înainte de închiderea bibliotecii. După atâta efort intelectual, trebuia consumată cumva şi energia fizică, nu-i aşa?

Mi-a părut rău că nu ne-a mai rămas timp şi pentru fişele de desenat idei pe care le pregătisem – pun aici modelul, poate le foloseşte altcineva la activităţi pe tema cărţii acesteia (dar doar dacă nu râdeţi de ilustraţia desenată de mine…):

Făcusem şi un PowerPoint cu invenţii celebre, de rezervă în caz că participanţii nu vor fi interesaţi de cărţi, dar vor fi de un ecran. Dar nu a fost cazul, ba chiar doi sau trei dintre copii şi-au făcut permise de bibliotecă la plecare şi au luat cărţi acasă, ceea ce mi se pare că putem adăuga la realizările serii. Luna le-a dat tuturor semne de carte improvizate de noi, ca să le amintească mereu să fie îndrăzneţi cu ideile lor, şi ne-am propus ca următorul atelier să îl ţinem pe generosul trotuar din faţa bibliotecii, cu o minge, pentru că părea că s-ar distra foarte tare aşa.

Dar bineînţeles că planul pentru următorul atelier era cu totul altul. După cartea aceasta cu ideea, Kobi Yamada a mai scris două, pe acelaşi calapod: Ce poţi face cu o problemă şi Ce poţi face cu o ocazie. Toate trei sunt ilustrate similar, de către aceeaşi foarte inspirată Mae Besom, o chinezoaică ce îşi ia cu ea, dintr-o carte în alta, culorile şi animăluţele preferate, care să îl însoţească pe eroul principal în căutarea marilor adevăruri ale vieţii. Am sperat ca la târgul de carte Bookfest care urma să aibă loc în curând să găsesc publicată în română măcar una dintre ele, dar asta nu s-a întâmplat. Aşa că săptămâna viitoare vom face totuşi atelierul pe baza următoarei cărţi din serie, What Do You Do With a Problem?, chiar dacă o avem doar în engleză, pentru că nu mi se pare un text dificil de tradus, pot s-o fac şi eu. Intenţionez să îmi pregătesc un plan similar pentru discuţii cu copiii, despre problemele lor şi despre felul în care trebuie să ştie să le recunoască şi să le rezolve, atunci când e cazul. Şi pentru moment am şi eu o problemă: nu prea ştiu încă cu ce probleme să îmi umplu, fizic, oala. Pentru că e clar că o voi lua cu mine şi de data aceasta. Dar găsesc eu ceva până miercuri, pentru că, nu-i aşa, majoritatea problemelor sunt făcute pentru a fi rezolvate!

Pentru doritori, detalii despre atelierul următor sunt aici.

Magie, multă magie

Acum câteva săptămâni, am plecat în căutarea cadoului perfect pentru un băieţel drăguţ ca un mărţişor – că nu degeaba o fi el născut fix de 1 martie! Mereu mi-a plăcut să fac cadouri cu sens şi utilitate, ceva care să-i facă plăcere sărbătoritului, să-i folosească sau măcar să simbolizeze ceva drag lui, şi nu care să fie luat doar pentru că aşa trebuie. La prietenii fiică-mii este destul de uşor să fac asta, din două motive: mai întâi pentru că (aproape) toţi copiii se bucură la (aproape) orice primesc, şi apoi pentru că le pot întreba pe mamele respectivilor ce anume şi-ar dori ei mai tare şi mai tare. Ceea ce am făcut şi în cazul acesta. Iar mama mi-a zis că băieţelului îi place magia. Aşa că m-am apucat să dau o tură pe net în căutarea trucului perfect, care să îl încânte atât pe prietenul Lunei, cât şi pe viitorii lui spectatori. Şi astfel am găsit site-ul Jucărie şi Magie . Chiar dacă nu erau extrem de multe articole din care să aleg, aveau fix ceea ce căutam – iluzii “magice” pentru copii, interesante şi la preţuri abordabile – şi le-am comandat imediat pe cele care mi s-au părut potrivite băieţelului nostru. Iar pentru că magazinul se afla nu foarte departe de casa noastră, am zis că mai bine mergem noi acolo să ridicăm produsele, în loc să bifăm livrarea la domiciliu. Şi bine am făcut, pentru că urma să avem o surpriză uriaşă.

În ziua stabilită, i-am spus fiică-mii doar că urma să mergem la Vitantis Shopping Center. Aflasem că respectivul centru comercial urma să se închidă în câteva zile şi voiam să profităm de lichidările de stoc ale magazinelor pe cale de desfiinţare. Ajunse acolo, am mers direct la magazinul Jucărie şi Magie de la etaj. Era un client înaintea noastră, iar vânzătorul purta o discuţie bogată cu acesta, aşa că ne-am plimbat prin faţa rafturilor cu jucării. Imediat a venit lângă noi o tânără care a început să ne povestească despre calitatea excepţională a jucăriilor Tegu, din lemn magnetic, la care ne uitam, cum sunt ele produse dintr-un lemn rezistent, în respect faţă de mediu şi cu implicare socială: producătorii au ales să le fabrice în Honduras, o ţară săracă din America de Sud (numele Tegu vine de la Tegucigalpa, capitala ţării), oferind astfel locuri de muncă localnicilor şi donând fonduri pentru şcolarizarea copiilor acestora. Ne-am lungit şi noi un pic la vorbă cu doamna, se scuza că e haos în jur, dar erau şi ei în plin proces de mutare. La 1 martie urmau să deschidă magazinul nou, mult mai mare, alături, în galeria comercială a hotelului Rin. Am asigurat-o că vom veni şi acolo să îi vizităm, pentru că Luna era deja cu ochii cât şapte la frumuseţile din jur. Apoi i-a făcut deodată cât paisprezece, atunci când a terminat de vorbit cu celălalt client şi vânzătorul s-a apropiat de noi.

Pentru că acesta nu s-a apropiat oricum, ci cu un truc în mână. A urmat cam un sfert de oră de spectacol de magie profesionistă, dedicat unui public extrem de restrâns – fiică-mea – timp în care ochii ei nu s-au micşorat decât atunci când a trebuit să îi închidă pentru o iluzie. Şi nici zâmbetul acela uriaş nu i s-a dezlipit de pe faţă până la sfârşit. Era pur şi simplu fascinată şi fericită cum rareori am văzut-o. Iar vânzătorul, neobosit. A scos zaruri, a ascuns mingiuci, ne-a păcălit cu cutiuţe magice şi cărţi ilustrate care se colorează singure, a vorbit încontinuu şi şi-a răsfăţat publicul (adică tot fiică-mea) cu o vervă de excepţie. Nu-mi venea să cred că mai există aşa ceva, oameni atât de pasionaţi de munca lor, care să îşi vândă cu atât de multă bucurie şi efort, la urma urmei, produsele. Aveam în minte nenumăraţii vânzători plictisiţi sau de-a dreptul măgari pe care îi întâlnesc zilnic, de ajung să intru cu silă şi cu teamă în multe magazine.

Într-un sfârşit, am ajuns şi la obiectul vizitei noastre, iar domnul ne-a dat pachetul pregătit pentru băieţel. Deşi aveau instrucţiuni de folosire incluse, în limba română, a ţinut să ne arate personal cum funcţionează şi trucurile respective, pentru a se asigura că vom şti cum să facem acasă. Mai mult, ne-a dăruit şi un pachet de cărţi de joc pentru ca prietenul Lunei să poată repeta trucurile, ocazie cu care am aflat că există pachete de cărţi speciale pentru antrenamente, care se numesc Second şi costă mai ieftin decât cele pentru reprezentaţii. Bineînţeles că a cerut şi Luna un truc pentru ea, pe care i l-am cumpărat după ce a promis că îl exersează acasă până îi reuşeşte. Dar nu prea s-a ţinut de cuvânt. Pentru că una este să vezi magie la televizor, pe o scenă sau, iată, chiar într-un magazin, şi alta e să munceşti cu mâna ta ca să o faci să funcţioneze fără greşeală. Ceea ce nu ştia fiică-mea era că magia asta este formată, de fapt, din multă, multă muncă, plus un pic de talent în ale “făcutului din vorbe”, o charismă personală şi o scânteie a pasiunii fără de care degeaba cumperi toate trucurile din lume.

La plecare, le-am mulţumit celor doi pentru timpul neaşteptat de plăcut petrecut în magazinul lor şi le-am promis că voi scrie despre ei pe blog. Astfel de oameni şi astfel de locuri chiar merită cunoscute. Iar azi, când am intrat pe site-ul lor ca să mă documentez pentru acest articol, am descoperit că gama lor de produse s-a mărit considerabil faţă de luna trecută. Au mult mai multe jucării acum, şi mai multe trucuri, atât pentru copii cât şi pentru adulţi profesionişti în ale magiei, şi obiecte la preţuri foarte mici, şi seturi complexe, iar la toate au tutoriale video explicite, pentru a şti exact ce cumpăraţi. În plus, am aflat că de mâine deschid şi o şcoală de magie, cu cursuri pentru toate vârstele şi nivelurile de experienţă, care se vor desfăşura sâmbăta după-masă şi au un preţ rezonabil. Mă mai gândesc dacă să-i spun sau să nu-i spun fiică-mii despre aceste cursuri. Nu de alta, dar ceva mă face să cred că, timp de patru săptămâni, nu voi mai apuca să-mi fac obişnuita siestă de weekend, dacă află că poate “învăţa meserie” de la domnul acela drăguţ…

Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Weekenduri ne-preţuite în familie

Este destul de greu să încerci să împaci şi capra, şi varza, şi lupul, atunci când este vorba de petrecerea timpului liber al unei familii cu copil încă mic, iar timpul acela este extrem de limitat. Ştiu din proprie experienţă: eu locuiesc cu fiică-mea la Bucureşti, bărbatu-meu cu munca lui la Giurgiu, iar în zilele de weekend în care ne întâlnim trebuie cumva să ne împărţim între nevoile mele culturale, plăcerile lui sportive şi nemăsurata dorinţă de a distracţie a copilului. Ceea ce este, de obicei, imposibil. Dar există şi excepţii, weekenduri în care astrele se aliniază şi ne ajută să jonglăm armonios cu dorinţe, emoţii şi oportunităţi, astfel încât să ne putem bucura împreună de oferta de timp liber a Bucureştiului. Aşa cum a fost în ultimele două weekenduri. Dar să vă povestesc:

A fost mai întâi festivalul Etnorama, la care mi-am dorit mult să merg să îl ascult în concert pe Marius Mihalache. Nici jazzul, nici folclorul şi nici ţambalul nu se poate spune că i-ar atrage pe ceilalţi membri ai familiei mele, dar s-au înduplecat şi au fost cu mine în Herăstrău. Acolo, eu m-am instalat în faţa scenei şi am devorat pur şi simplu toată acea cântare minunată (e un fenomen Mihalache, şi nu numai el – băiatul său, un copil minune al bateriei, merită neapărat urmărit), iar ai mei s-au dus să caşte ochii la chioşcurile învecinate. Sigur că aş fi preferat să ne bucurăm împreună de muzică, dar nici aşa nu a fost prea rău, iar la sfârşitul serii, când am tras linie, cred că am ieşit cu toţii pe plus: eu bucuroasă că am ascultat ceva frumos, bărbatu-meu sătul după ce mâncase grătar acolo, iar copilul cu un fluier nou şi cu pofta de aventură ostoită, dat fiind că ne-am rătăcit la întoarcere prin parc (noapte, întuneric, boscheţi, toate aleile sunt la fel…).

A doua zi eram invitaţi la un eveniment tare drăguţ, o combinaţie de lansare de carte, prezentare de spectacol şi atelier de lectură şi improvizaţie pentru părinţi-blogger şi copii, organizat de Laura Frunză şi editura Litera la librăria Cărtureşti Carusel (decretată cea mai frumoasă librărie din lume de către fiică-mea). Bărbatu-meu ne-a condus acolo, dar nu a vrut să rămână cu noi, pentru că i s-a părut că era în plus, singurul bărbat printre atâtea mămici. Aşa că, după ce a dat o raită prin librărie, a plecat să ne aştepte la o terasă din Centrul Vechi. Ei bine, eu cred că a greşit: ne-am distrat foarte tare să ne imaginăm o poveste cu copilaşi, căţeluşi, îngheţată magică şi Nutella (mda, fiecare cu slăbiciunile lui), la care cel mai inventiv s-a dovedit a fi… un tătic. Pentru că a rămas până la urmă unul acolo (soţul Ioanei de la Pisica pe sârmă), iar el a avut cel mai mare succes. Şi s-a mai întâmplat un lucru pe care îmi pare rău că bărbatu-meu l-a ratat: Luna a citit impecabil, la prima vedere şi la prima lectură în public. Am rămas uimită, pentru că nu mă aşteptam ca un copil care până mai ieri se lăsa implorat ca să citească ceva, orice, şi refuza cu spaimă orice manifestare publică de acest gen, să citească fără greşeală şi cu intonaţie în faţa mai multor oameni necunoscuţi. Mi s-au umezit ochii de emoţie şi mi-am adus aminte de un principiu de viaţă foarte important, pe care mulţi părinţi din jurul meu par să îl neglijeze, şi anume: „Toate la timpul lor”. Da, e un timp pentru toate şi nu trebuie să ne împingem mereu de la spate copiii să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiţi. Dar îmi propun să detaliez altadată subiectul. Acum vă mai spun doar că Luna a fost şi ea fericită de reuşita ei, că a mâncat „doar vreo 4-7 pateuri” de acolo, ca să o citez, deşi în realitate o suspectez că a băgat vreo 10 la ghiozdan, şi că a plecat acasă cu o carte care i-a captivat imediat pe amândoi, pe ea şi pe taică-său, astfel încât per total pot spune că a fost iar un eveniment din care am avut cu toţii ceva de câştigat.

Apoi, weekendul trecut, am dus-o mai întâi pe Luna la un atelier despre memorie, la Gritty Hub în Cotroceni –  pe care, de altfel, vi-l recomand cu drag. O mână de tineri entuziaşti au pritocit un concept de „cuib” în care să discute cu copiii despre fascinanta lume a creierului, făcând în acest fel o educaţie non-convenţională şi în acelaşi timp ajutându-i să îşi cunoască şi dezvolte personalitatea şi trăsăturile pozitive. Ei spun că fac „antrenamentul psihologic al caracterului” şi au o groază de explicaţii savante pe site-ul lor, eu spun doar că am găsit acolo o atmosferă caldă, în care discuţiile serioase cu copiii au curs firesc şi plăcut, şi unde Luna de-abia aşteaptă să mai meargă, şi la ateliere, şi în tabere, şi la orice ar mai organiza. Eram aproape sigură că îi va plăcea acolo, pentru că ea este vizibil atrasă de psihologie. Aşa că vom repeta experienţa şi în weekendul următor, când am înscris-o la alte două ateliere despre funcţionarea creierului, trucuri pentru învăţarea eficientă şi, respectiv, auto-control, după care ne vom decide la care dintre ele să continue să meargă pe o perioadă mai lungă. Puteţi profita şi voi de acest ultim weekend cu ateliere demo gratuite, cu înscrierea aici. Poate ne vedem acolo!

În timp ce Luna învăţa şmecherii pentru a ţine minte mai uşor noţiuni de la şcoală care nu se lasă memorate şi pace, noi am băut o cafea la o terasă învecinată. Printre altele (v-aş povesti, dar sunt lucruri ce pur şi simplu nu fac obiectul unui blog de mamă…). O cafea făcută de un italian, într-o după-amiază de sâmbătă, imediat după o ploicică de primăvară, pe o stradă cu multă iasomie înflorită – un moment perfect, cum de mult nu mai surprinsesem cu camera ascunsă a sufletului meu.

Iar a doua zi, ca pentru a încununa eforturile mele de a strânge toată familia la un loc, am participat împreună, cap-coadă, la un atelier pentru copii şi părinţi. Foarte reticenţi i-am dus pe ai mei la Muzeul de Artă Contemporană. Nu pentru că nu le-ar plăcea acolo (din contră, e muzeul preferat al Lunei, dar mai ales datorită liftului său de sticlă cu vedere panoramică asupra Bucureştiului), dar pentru că tema atelierului oferit de Asociaţia Da’De Ce era: „De ce (nu) îmi iubesc ţara”. Ce poate fi mai plicticos decât o discuţie despre patriotism într-o duminică dimineaţă? Ei bine, nu a fost deloc plicticos. Mai întâi pentru că am văzut o expoziţie foarte frumoasă (cunoaşteţi arta lui Mihai Olos, căruia îi este închinată o retrospectivă la MNAC zilele acestea?), apoi pentru că am aflat multe lucruri interesante de la susţinătorii atelierului (de arta prin corespondenţă aţi auzit?), şi pentru că am revăzut-o pe Katia Pascariu, o actriţă fenomenală care m-a surprins cu performanţa ei din Copii răi şi care a ştiut să capteze atenţia participanţilor şi la atelierul de faţă, şi pentru că am jucat cu toţii câteva jocuri atractive, în care ne-am implicat adulţi şi copii deopotrivă. La sfârşit am realizat, pe familii, un mini-proiect care să aibă legătură cu tema atelierului, iar copiii au desenat cărţi poştale cu clădirea Parlamentului, care vor fi trimise pe bune, prin Poştă, destinatarilor pe care i-au ales ei (Luna a scris două, câte una pentru fiecare bunic pe care îl mai posedă). Dar doar după ce se va încheia expoziţia realizată cu aceste lucrări ale copiilor, plus performance-urile noastre ad-hoc pe teme patriotice, ca parte a unui proiect mai amplu ce va continua să se desfăşoare pe plan naţional în perioada următoare. Dacă sunteţi curioşi, puteţi veni şi voi azi, la 17:00, la vernisajul de la MNAC şi, mai ales, puteţi participa la ultimul atelier din proiect, sâmbăta viitoare, dacă vă înscrieţi aici. Este tot gratuit şi, sper, la fel de interesant.

Nu ştiu dacă a reuşit planul meu de a învigora cât de cât sentimentul patriotic al fetiţei mele (până acum, noţiunea aceasta a lipsit cu desăvârşire din educaţia ei şcolară, sau a fost abordată defectuos, prin cuvinte pompoase dar lipsite de esenţă sau înţeles real pentru un copil atât de mic). Cert este că şi la acest din urmă atelier am avut parte de o emoţie plăcută, ceva între duioşie şi mândrie, când am văzut-o pe Luna foarte implicată în desfăşurarea lui. A ascultat cu atenţie tot ce s-a spus, a îndeplinit toate sarcinile de joc care i-au fost date şi, mai ales, a intervenit cu răspunsuri şi idei pe tot parcursul atelierului – ceea ce constituie o altă premieră. De obicei, era prea timidă ca să ia cuvântul în public, acum însă a fost cea mai activă de acolo, păstrând în acelaşi timp măsura în toate (de multe ori întâlnesc copii care vorbesc excesiv în astfel de situaţii şi pe care părinţii nu se sinchisesc să îi atenţioneze, astfel încât se ajunge uşor la haos şi se deturnează scopul discuţiilor). Probabil că şi aici tot de „Toate la timpul lor” a fost vorba…

E drept că, în dulcele stil al casei, a şi dat cu bâta în baltă uneori, ca atunci când s-a pus întrebarea:

– Copii, voi ştiţi ce se află în clădirea aceasta în care ne aflăm acum, numită şi Casa Poporului?

– Da, a răspuns prompt fiică-mea. O cafenea!

Dar m-am consolat cu gândul că e întotdeauna loc de mai rău şi am plecat de acolo cu o senzaţie plăcută, de timp valoros petrecut în familie, deşi nu plătisem nimic pentru el. Pentru că adevăratele valori nu se calculează în bani, iar ocaziile de a îţi strânge familia în jurul unui obiectiv comun, plăcut tuturor, s-ar putea să fie mult mai multe de cât ne temem noi că sunt, în această veşnică goană după timp liber de calitate petrecut împreună. Trebuie doar să ştii să le cauţi.

P.S. Ca să ştiţi, cafeneaua din Casa Poporului, aceea cu panorama spectaculoasă de pe terasa MNAC-ului, este închisă pentru renovare în perioada asta. A fost, evident, primul lucru pe care l-am căutat cu toţii când am ajuns duminică la muzeu 😉

Ocupaţii de weekend pentru iubitorii de animale

Am intrat într-o fază de interes pentru păsărele. Nu sunt genul de stat cu orele la birdwatching şi nici nu citesc enciclopedii stufoase pentru a afla diferenţele dintre passer domesticus tingitanus şi passer domesticus rufidorsalis, dar de când o familie de vrăbiuţe dintr-astea şi-a făcut cuib în balconul meu am început să mă simt cumva obligată să le asigur adăpost. De hrănit, le hrăneam deja, de ani de zile, cu resturi de pâine de la masă. Pentru porumbei, fac pâinea firmiturele mici şi o înşir pe pervaz, după care strig: „Porumbeii!” şi mă retrag în casă. În zece secunde, pervazul se umple de pofticioşi, unii mai gălăgioşi decât alţii, şi în alte zece secunde pervazul este gol-goluţ. Uneori îşi încearcă norocul şi păsărele cu alură marină, albe şi graţioase, cu ciocuri lungi, pe care însă porumbeii solidari şi belicoşi le resping cu hotărâre. Şi nu m-am priceput să le fac loc şi lor la festinul grăsanilor.

Nici vrăbiuţele nu se pricep să vină pe pervaz. Pentru ele, fac pâinea bucăţi ceva mai mari şi le arunc de la balcon în curtea blocului, via copacii în care le aud ciripind. Imediat se adună stoluri întregi acolo, care fac să dispară rapid mâncarea.

E drept că ia ceva timp toată această operaţiune şi e puţin mai complicat decât dacă aş arunca, pur şi simplu, pâinea la gunoi. Dar ştiu că o simplă firmitură rămasă de la masa noastră poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru un sufleţel dintr-astea, mai ales pe timp de iarnă. Şi atunci nu regret timpul pierdut.

Ieri am încercat faza superioară a acestei preocupări: construcţia unei căsuţe pentru păsărele. Am înscris-o pe Luna la un atelier ţinut la Orăşelul Cunoaşterii şi am plecat de acolo cu o căsuţă tare drăguţă, în care sperăm să cazăm o familie de ciripitoare. E drept, componentele casei nu s-au prea pupat între ele (de fapt, tăticul ei lucrează chiar acum la retuşat, cu şmirghelul şi bonfaierul de pe vremea copilăriei mele, pe care le-a putut găsi prin casă), ar trebui şi vopsită, pentru o mai mare rezistenţă la intemperii şi, mai ales, ar trebui să îi găsim un sistem sigur de prindere pentru a-l fixa la exterior. Dar atelierul a fost interesant pentru copii (li s-au povestit şi câteva lucruri despre păsări), iar fericirea celor mici de a ţine în mână şurubelniţe mititele şi minibormaşini – nepreţuită.

Desigur, există şi varianta cumpărării unor căsuţe gata făcute, de către specialişti, în caz că vreţi să faceţi o faptă bună pentru o familie înaripată în căutare de cămin, acum primăvara.

După atelier am mers la Romexpo. Dacă în faza de interes pentru păsărele abia am intrat, timid, în faza de interes pentru căţei suntem dintotdeauna şi presupun că aşa vom rămâne. Or în weekendul acesta are loc Bucharest Pet Exhibition, unde am văzut cea mai mare aglomerare de căţei de vreodată – mai mare decât la Pet Expo, la care suntem „abonaţi” fideli. A fost un adevărat răsfăţ pentru noi să mângâiem zeci de blănoşi, unul mai frumos decât altul, care îşi aşteptau rândul la unul sau altul dintre multiplele concursuri organizate acolo acolo. Un singur incident ne-a umbrit cumva bucuria – de fapt, m-a enervat pe mine în mod deosebit, aşa cum mai nou mă enervez aproape zilnic la interacţiunea cu concetăţenii mei din ce în ce mai troglodiţi. De-abia intrasem în Romexpo, când am zărit primul câine: un ciobănesc uriaş, scos de stăpânul său să îşi facă nevoile pe peluza din jurul pavilionului centra. Luna s-a îndreptat natural spre el, să îl mângâie puţin şi să îi facă o fotografie, când îl auzim pe stăpân:

– Ţineţi-vă copilul, să nu îi facă ceva câinele meu!

M-am uitat siderată la omul ăla. Câinele lui era de un calm tipic rasei, dar e drept că arăta de vreo cinci ori mai mare decât Luna. Şi i-am răspuns:

– Dacă îl ştiţi agresiv, puneţi-i botniţă.

A urmat un aprins schimb de replici, din care a reieşit că omul stătea prost cu nervii (poate chiar mai prost decât mine) şi l-am lăsat în pace. Acum mă gândesc că merita şi el speriat cu un:

– Ba tu să-ţi ţii bine câinele, că poate-i dau drumul copilului!

Pentru că nu ştie de ce e în stare fiică-mea dacă o calci pe coadă!

Tot restul vizitei, însă, nu am mai avut nicio problemă. Ne-am luat porţia de drăgălăşenie păroasă pentru multă vreme de acum înainte, iar Luna şi-a umplut telefonul cu poze de genul acesta:

Dacă vă tentează, expoziţia mai este deschisă şi astăzi, alături de Baby Boom, Raw Generation Fair şi alte câteva târguri organizate în acest weekend în incinta de la Romexpo. Ca să nu mai spun de pavilionul dedicat pisicilor de la Pet Exhibition, în care noi nu am intrat, pentru că în faza de interes pentru pisici nu suntem niciunul dintre noi, dar care presupun că era şi el plin, dacă ar fi să judec după numărul de iubitori de pisici pe care îi văd pe internet.

Şi dacă tot vorbim despre animale, iată cu ce ne-am pricopsit la ferma de la Giurgiu:

Totul a început cu câţiva iepuraşi crescuţi pentru carne, pe care până la urmă nu s-a îndurat să îi mănânce nimeni, aşa că acum avem câteva zeci care se tot înmulţesc. În caz că vrea cineva puişori pentru copii, că tot se apropie Paştele, ştiţi unde ne găsiţi 😉