Vă plictisiţi? Jucaţi-vă!

Există trei tipuri de zile de vacanţă:

  1. Cele în care chiar sunteţi în vacanţă şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele plecat pe undeva prin lume.
  2. Cele în care nu sunteţi în vacanţă, dar copilul este, şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele acasă, dar cu copilul plecat pe undeva prin lume.
  3. Cele în care copilul e în vacanţă, dar nu vrea să plece pe nicăieri prin lume, şi atunci NU vă relaxaţi / NU vă distraţi / NU vă nimic.

Noi am avut parte în vara aceasta exclusiv de tipul al treilea până acum. Tipul unu este cumva într-un plan optimist şi îndepărtat, de sfârşit de august, iar tipul doi iese complet din discuţie, pentru că Luna a decis anul acesta că nu doreşte să plece absolut nicăieri fără noi. Aşa că am fost nevoiţi să improvizăm diverse activităţi distractive pe lângă şi în casă, astfel încât să simţim, totuşi, cu toţii că trecem prin ceea ce se numeşte „vacanţa mare”.

O să vă povestesc săptămâna viitoare, mai pe larg, unde am fost şi ce am făcut, mai ales că sunt activităţi plăcute, cu costuri mici sau deloc, care vă pot inspira în caz că aveţi nevoie. Până atunci, însă, mă grăbesc să vă dau o sugestie de joc pentru ziua de astăzi, în caz că şi pentru voi este o zi de tipul al treilea, ba şi mai grav de atât: vremea este urâtă, deci nici măcar afară nu puteţi ieşi.

Noi l-am jucat după ce a citit fiică-mea, cu mare încântare, Noroc cu laptele, a lui Neil Gaiman. Pe când ne povestea nouă, tot cu mare încântare, ce se petrecea în carte, am auzit-o spunând „vumpiri”:

– Ce e aia?, am întrebat eu.

– Vampiri, mama!, mi-a răspuns copilul, cu aerul acela excedat pe care şi-l iau ăştia mici atunci când trebuie să explice adulţilor ceva ce lor li se pare evident. Doar că ei nu pot pronunţa litera A.

Şi aşa se face că într-o zi am încercat să vorbim şi noi la fel şi să înlocuim peste tot A-ul cu litera U. Au ieşit nişte conversaţii de mai mare dragul:

– Mumu? Vrei să mergem în purc? Că tutu merge!

sau:

– Îmi uduci şi mie un puhur cu lupte, te rog?

– Du, imediut.

Vă asigur că o să vă distraţi, chiar dacă afară plouă, copilul s-a sculat cu fundu-n sus, iar mai sunt doar câteva ore până luni dimineaţă, când o veţi lua de la capăt cu serviciul, pe caniculă…

BONUS

Pe când scriam numele articolului, mi-am adus aminte de o serie veche de tot de reclame, de pe vremea când eram fan Culture Pub – o emisiune despre reclame de la televiziunea franceză M6, unde vedeam mici capodopere publicitare, în timp ce la noi la TV se auzea doar „Dacă vrei, poţi”, „V-am prins, vrăjitoarelor” sau „Cine? Nenea Nicu?”. În campania asta de la tăiţeii Nissin, se întâmplau tot felul de tragedii cu o turmă de minusculi omuleţi preistorici în căutare de hrană, iar o voce ameninţătoare din off încheia spoturile cu: „Hungry? Cup O’Noodles!”. Exact cu acelaşi ton mi-am închipuit şi eu că pronunţ titlul acestui articol. Şi am căutat pe net reclamele cu pricina. Nu numai că le-am regăsit şi am râs din nou revăzându-le, dar am descoperit şi că, de-a lungul anilor, brandul cu pricina a continuat să facă astfel de campanii cu umor absurd.

Aşa că vă recomand şi nişte YouTube, în caz că vreţi să vă amuzaţi în ziua asta gri.

Aici este una dintre preferatele mele din campania cu oamenii primitivi, din 1992:

Dacă vă place stilul, aici cred că este toată seria din acel an:

Şi dacă vă place mult, atunci căutaţi după „Nissin Cup Noodles”, pentru că nici seriile din anii care au urmat nu sunt deloc de lepădat. Sau lăsaţi pur şi simplu YouTube-ul să vă plimbe prin colecţiile sale de reclame japoneze din care nu înţelegi nimic, dar la care te uiţi fascinat:

etc.

Duminică plăcută!

Anunțuri

De ce este indicat, uneori, să mai spui şi „Nu” copiilor

Ca (aproape) oricărui copil, fiică-mii îi place la nebunie zăpada. Deci nu avea cum să fie altfel decât în extaz ieri dimineaţă, când s-a trezit pe o ninsoare ca în poveşti. Şi nu e o simplă figură de stil – chiar ningea minunat, abundent şi uşor viscolit, cum nu am mai văzut de ani întregi în Bucureşti. Îmi plăcea şi mie. Să mă uit pe fereastră, adică. Pentru că ieşitul la joacă, în frig sau nu, nu este chiar genul meu preferat de distracţie. Dar a trebuit să o fac. Două ore dimineaţa, încă vreo două seara, ninsoare, bulgăreală, derdeluş, obraji purpurii, zâmbet înţepenit de la o ureche la alta, fericire. Pentru ea. La mine a fost: frig, grijă să nu alunec, plictiseală, picioare ude, mănuşi ude, căciulă udă, apoi picioare îngheţate, mâini îngheţate ş.a.m.d. Aseară târziu, pe drumul de întors acasă din parc, ea încă mai găsea puterea şi entuziasmul de a se bucura de tot ce vedea în jur.

– Mama, pot să îmi pun şi eu bulgăraşul ăsta în congelator?

E o pasiune mai veche de-a ei: cum găseşte puţină zăpadă, cum o face ghem şi o bagă în congelator, la păstrare. Nu ştiu dacă este din dragoste pentru zăpadă sau din cauza acelui simţ al economiei care la ea merge deseori până la avariţie. Cert este că vara, atunci când am mai multă nevoie de spaţiu în micul congelator al frigiderului nostru, o conving cu greu să-şi ia de-acolo bulgării depozitaţi cu luni înainte (de obicei, se joacă cu ei în baie, până se topesc de tot). La ultima ninsoare, acum câteva săptămâni, când se aşezase un strat de zăpadă de doar doi-trei milimetri pe maşini, pe lângă faptul că a ţinut morţiş să meargă la şcoală echipată ermetic în salopeta de schi („pentru orice eventualitate”), făcuse şi un bulgăre mare, adunat de prin toată parcarea blocului, şi îmi adresase aceeaşi rugăminte. O refuzasem atunci: bulgărele era aproape negru de la poluarea din oraş, spre deosebire de micul bulgăre pe care mi-l arată acum, de un alb pufos şi strălucitor. În plus, nici măcar nu e pedagogic să îi spui mereu „Nu” copilului. Şi am şi loc berechet în congelator. Aşa că…

– Bineee, poţi să îl pui, am anunţat-o eu, cu un ton surprinzător de cald pentru cât de bocnă îmi simţeam până şi dinţii în gură.

– Wow! Uraaaa! Ce mă bucur, că vreau să îl păstrez toată iarna!

Ce simplu e să-i faci fericiţi pe copii! Dar, după cinci secunde, o aud:

– De fapt, vreau să îl păstrez toată viaţa.

După alte cinci secunde:

– Pot să mai pun şi alţii? Te roooog…

Şi după încă cinci secunde:

– De fapt, cred că ar trebuie să mai cumpărăm un congelator. Unul mare, aşa ca la Mega Image. Şi să îl punem lângă…

A mutat, imaginar, toată mobila din apartament până am ajuns acasă. Ca să facă loc lăzii frigorifice în care va păstra ea iarna de-afară, pentru toată viaţa ei. Vis de copil fericit.

Derdeluşuri fără copii. Copii fără copilărie

În aşteptarea copiilor, la ieşirea de la şcoală, vorbesc cu bunica lui M. Pentru asta mă plac bunicile – stau oricând de vorbă cu ele. Şi cu bonele, care, de cele mai multe ori, sunt şi ele bunicile cuiva. Ne cunoaştem de prin parcuri, unde eu sunt una dintre extrem de puţinele mămici care îşi păzesc odraslele la locurile de joacă. Asta e treabă de bunici, în general.

E cald astăzi. Ne aşezăm cu faţa la soare şi observăm cum curge zăpada peste tot în jur. Ne bucurăm amândouă, bunica lui M. şi cu mine, că scăpăm de gheaţă şi nămeţi:

– Doar copiii se vor întrista, zic eu. Bine că am apucat să o mai duc pe Luna şi ieri la derdeluş, că nu ştiu cât mai rezistă.

– Noi nu am dus-o deloc pe M. la zăpadă, zice încetişor bunica.

Nu înţeleg. A nins acum vreo zece zile. Locuim vizavi de un parc imens, cu zeci de pârtii accesibile celor mici. Nu am mai văzut de mult aşa zăpadă bună de derdeluş, iar şansa de a mai vedea curând e destul de mică, dacă e să judecăm după iernile ultimilor ani.

– Noi am fost de câteva ori. Deşi Lunei îi e cam frică să se dea cu sania, dar măcar s-a tăvălit prin zăpadă. De ce nu aţi mers în parc?, mă mir eu.

– Nu are timp. Face meditaţii.

Se aude clopoţelul. Profit să plec spre uşa şcolii cu valul, ca să nu spun chiar tot ce îmi trece prin minte acum. M. e în clasa întâi şi va împlini şapte ani abia peste câteva luni. Face meditaţii de anul trecut.

Pe drumul spre casă, îi povestesc fiică-mii:

– Mi se rupe sufletul când aud lucruri din astea, Luna. Nu e normal să faci meditaţii de la vârsta asta! Şi să nu ai timp de joacă.

– Păi şi S. face. La matematică. Seara, după ce se întoarce de la after-school.

S. e o colegă de-a ei care vine de departe la şcoala noastră. Pierde probabil mai mult de o oră pe zi cu drumurile. Iar after-school-ul la care merge e unul cu pretenţii, se fac cursuri şi acolo.

S. e o fetiţă care zâmbeşte mereu. Oare la ce vârstă se termină rezerva de suportabilitate a acestor copii docili, iubitori şi abuzaţi? La câţi ani explodează în refuz faţă de şcoală şi ură faţă de părinţi? Voi vedea, probabil. La copiii din jurul nostru, crescuţi de părinţi care nu înţeleg cât de mult rău le fac acum.

Ieri, derdeluşul era gol.