Oameni şi nume

Am cunoscut odată un domn cam trist, pe care îl chema Minus. Nu ştiu dacă acest nume era cea mai mare problemă a lui. La fel cum nu ştiu dacă era o problemă foarte mare faptul că era inspector la Administraţia Financiară. Sau că punea, în procesele-verbale, inimioare în loc de puncte pe i. Sau că mi-a impus să angajez un şef de garaj la o firmă formată doar din mine şi maşina mea Tico (chestie care s-a lăsat cu uşi trântite şi contestaţii câştigate din partea mea). Cred că cea mai mare problemă a lui era că avea şi un frate, pe care îl chema Plus. Nici măcar pasiunea pentru latină nu poate scuza doi părinţi care îşi condamnă din naştere copilul la un complex de inferioritate.

Cunosc şi un domn pe care îl cheamă Albinel şi care este, bineînţeles, apicultor. Născut într-o familie care a crescut albine dintotdeauna, copilul a primit acest nume cu dragoste de la părinţii săi şi, în ciuda ridicolului aparent, s-a ridicat la înălţimea lui, devenind un om harnic, plăcut şi care face cea mai bună miere autentică pe care am mâncat-o vreodată. Nu ştiu îndeajuns de multe lucruri despre albine ca să îmi dau seama dacă firea iubăreaţă a domnului Albinel i se trage tot de la micile insecte muncitoare, dar nici nu cred că acest lucru este deosebit de relevant acum.

Numele, ca şi multe alte lucruri pe lumea aceasta, au importanţa pe care le-o dăm noi. Având experienţa unui nume rar, care îţi asigură complimente în tinereţe şi memorabilitate la bătrâneţe, am ţinut neapărat ca şi copilul meu să beneficieze de o oarecare unicitate onomastică, cu marele avantaj ca, la vârsta romantismului, să aibă asigurate metaforele iubiţilor, dar şi cu micul risc ca, în şcoală, să „beneficieze” de glume răutăcioase din partea colegilor.

Spre surpriza noastră, primul răutăcios a fost un moşneag – poate singur, poate supărat pe viaţă, poate dornic de comunicare, care, acum ceva vreme, s-a apropiat de masa noastră dintr-un restaurant şi a întrebat-o pe Luna cum o cheamă. De cum l-a văzut, fetiţa noastră s-a ascuns în spatele tăticului ei şi nici măcar nu a vrut să îi răspundă la întrebare, dar noi am insistat, împotriva instinctului fără greş al copilăriei. Rezultatul a fost jalnic:

–        Luna? Care lună? Luna aprilie?, a glumit, mândru de jocul lui de cuvinte, bătrânul cu pricina.

După acestă întâmplare neplăcută, ne-am sfătuit copilul ca, atunci când e interpelată de cineva cu previzibilul şi intruzivul „Cum te cheamă?”, să răspundă:

–        Pe mine mă cheamă Luna. Ca Luna de pe cer. Dar pe tine?

Să fie clar!