Oare şi mămicile de marţieni ştiu mai bine ce trebuie să cumpere copiii lor?

Am citit de dimineaţă un articol care mi-a ridicat o dilemă foarte interesantă: sunt sau nu de lăudat campaniile umanitare ale unor mari firme gen Coca-Cola sau McDonald’s, în condiţiile în care, în restul timpului, corporaţiile respective sunt ocupate cu producerea unor alimente demonstrat nocive?

Atât de tare am combătut pe subiect încât m-a apucat o poftă nebună de celebrii cartofi prăjiţi ai uneia dintre companiile mai sus amintite şi m-am hotărât să fac un ocol măricel din drumurile mele de mămică responsabilă pentru a mi-i procura. Ca să nu mă simt complet ipocrită, i-am promis şi Lunei o îngheţată de acolo, cu caramel, aşa cum a mai mâncat ea o dată, acum vreun an, la un mall. Bucuria copilului a fost mare, evident. Drept urmare, am plusat şi cu invitaţia de a comanda la McDrive, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

După complicate artificii de trafic într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din Bucureşti (pofta mea era de neoprit, chiar şi la oră de vârf), am reuşit să mă strecor pe aleea îngustă din jurul magazinului:

– Ia să vezi, Luna, ce chestie interesantă o să fac acum, am incitat-o eu pe măsură ce mă apropiam de primul interfon montat la marginea drumului.

– Vă rugăm să faceţi comanda la următorul aparat, îmi taie elanul o voce robotică.

Eu am rămas cu gura deschisă, iar copilul spânzurat în centură, de cât îşi întinsese gâtul să înţeleagă şi ea ce se întâmplă afară din maşină. Bun, mă duc la următorul:

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

– O porţie de cartofi şi o îngheţată cu caramel, vă rog.

– Deci avem o porţie mare de cartofi şi o îngheţată. Doriţi extra-topping de caramel?

– Sigur, accept eu cu resemnare tentaţia surplusului de colesterol din sângele meu (deşi nu specificasem nimic legat de mărimea porţiei) şi a celui de glucoză din sângele copilului.

– Doriţi şi o plăcinţică să meargă cu îngheţata?, continuă neabătut omul radiofonic.

Îmi regăsesc voinţa rătăcită temporar şi îl refuz. Totul până la plăcinţică!

Ne îndreptăm spre ghişeul de plată. Mă mir că nu au instalat încă şi un automat care să îţi ia banii şi că mai folosesc pentru asta învechitele fiinţe umane. La ghişeu, agitaţie mare. Mai mulţi angajaţi se grăbesc să numere câştigul şi să-mi înmâneze, pe lângă rest, un mic aparat:

– O seară plăcută în continuare!, îmi urează ei.

Le mulţumesc cu juma’ de gură, preocupată să mă dumiresc ce anume este gadgetul respectiv. Şi primul gând care mă străfulgeră este teribil: e o bombă. Ce altceva poate fi o cutiuţă mică şi neagră, cu un afişaj electronic de tip cronometru, pe care secundele se împuţinează implacabil? Demarez în trombă până la ghişeul următor. Care se află la mai puţin de zece metri distanţă, deci mă văd nevoită să şi frânez în trombă:

– Daţi-mi repede bomba calorică şi luaţi-o pe asta înapoi!

Vânzătoarea pare şi ea speriată de bombe. Scapă pe jos capacul de la îngheţată, îl ridică, se duce să ia altul, tic-tac, tic-tac… Reuşim să facem schimbul şi o întreb, curioasă, ce e cu apărăţelul:

– Ei, oftează vânzătoarea, nu durează mult, doar vreo lună mai e.

Atât de tristă părea încât nu am mai întins gluma. Presupun că fiecare secundă scursă aiurea însemna vreun bănuţ mai puţin din salariul ei.

Luna nu a înţeles nimic din dialogul nostru, dar nici nu părea s-o mai intereseze ceva în afară de pleaşca neaşteptată a îngheţatei care îi căzuse în poală. La propriu, pentru că acolo s-a dus prima linguriţă pe care a intenţionat să o înghită:

– Mama, eşti sigură că o să pot mânca în maşină?

– Sunt sigură, m-am arătat eu generoasă, cu gura plină de cartofi fierbinţi. Lasă, că spăl eu acasă!

Încurajată, fetiţa mea s-a pus serios pe treabă. După alte două înghiţituri, reuşite de data asta, mă anunţă dezamagită:

– Nu pot s-o mănânc. Ţi-am spus eu că trebuia să fi mers la mall. Îngheţata de aici nu e aşa de bună ca aia de acolo…

– Reţeta McDonald’s e aceeaşi în toate magazinele. Deci gustul e acelaşi şi aici, şi la mall, şi în tot Bucureştiul, şi în toată ţara.

– Nu te cred!, pare epatată fetiţa mea.

– Ba da. Magazinul ăsta există peste tot în lume, iar îngheţata e la fel peste tot, exagerez eu, deşi ştiu că reţetele sunt fin ajustate în funcţie de studii făcute la nivel naţional, în fiecare ţară. Cred că şi pe Marte e acelaşi gust, zâmbesc eu şiret.

– Serios?, intră Luna în jocul meu. Şi pe Saturn?

– Da.

– Şi pe Venus?

– Da.

– Chiar şi pe Pluto?

– Acolo nu cred, pentru că Pluto a fost degradată de la rangul de planetă, e doar o pietricică mai mare, acum, care se plimbă prin Univers.

– Oricum, nici eu nu te cred că e McDonald’s pe Marte, replică Luna.

Uf, m-am liniştit. Începusem să cred că am un copil complet rupt de realitate.

– Dar Mega Image e cu siguranţă şi pe acolo.

A fost rândul meu să îmi vărs cartofii în poală. De râs. Până şi un copil de nici şase ani a remarcat campania nestăvilită de ocupare a fiecărui colţişor de cartier cu vad comercial dusă de vaşnicul leu Delhaize. În mod normal, ca cititor de Orwell, orice tendinţă de monopol mă nelinişteşte. Dar astă-seară am ales doar să mă amuz la gluma Lunei. Şi să îi dau ca premiu pentru simţul umorului trei cartofiori prăjiţi. Oare cât de tare am greşit?