Dragoste daltonistă de copil

Cu excepţia prietenilor din copilărie, care mă recunosc imediat în fetiţa mea, toată lumea mă întreabă dacă eu nu eram de faţă când s-a născut, atât de mare este diferenţa de fizionomie dintre noi două la o primă vedere.

Astăzi, la ieşirea de la şcoală, primul lucru pe care a ţinut să mi-l povestească Luna, cu mare entuziasm, a fost că şi-a făcut o prietenă nouă:

– Doamna învăţătoare ne-a spus că ea nu are nici un prieten şi eu m-am dus imediat să mă împrietenesc cu ea. Şi am văzut că e tare drăguţă, şi frumoasă, şi cuminte…, ţopăia Luna de bucurie. Eu oricum vorbeam deja cu ea, dar acum suntem chiar prietene!

Pe mine m-a mirat, bineînţeles, abordarea învăţătoarei şi am vrut să aflu despre ce fetiţă este vorba:

– Esmeralduţa, a diminutivat-o rapid Luna, cu mare drag.

Tot rapid am înţeles şi eu: Esmeralda este singurul copil din clasa fetiţei mele care aparţine acelei etnii pe care, de cele mai multe ori, alegem să o ignorăm sau, mai mult, să o excludem făţiş din aria intereselor noastre. Este, într-adevăr, o fetiţă frumoasă, cu ochi curioşi şi calzi. Şi este copilul acelei mame brunete lângă care am stat doar eu la şedinţa cu părinţii şi care îmi zâmbeşte larg când ne întâlnim, pentru că am vorbit mai mult cu ea. Deci semănăm mult mai profund decât pare, fetiţa mea şi cu mine.

Nu ştiu dacă să îi explic Lunei de ce este mai stingheră familia cu pricina. Primul cuvânt care îmi vine în minte ar putea fi interpretat drept peiorativ, al doilea e un termen cu a cărui oficializare nu am fost niciodată de acord. Deocamdată, am ales să nu îi explic nimic. La vârsta lor, culoarea pielii nici nu contează. Şi ştiu asta dintr-o poveste auzită acum câţiva ani, despre un copil negru, care a fost luat într-o zi drept material didactic pentru colegii săi de grădiniţă:

– Ia să-mi spuneţi voi, copii, ce diferenţă este între voi şi el?

– ….

– Chiar nu vedeţi nici o diferenţă?, s-a mirat educatoarea.

– Ba da, văd eu!, s-a iţit o mânuţă albă de copil. El este mai creţ decât noi.