La despărţire

M-am căsătorit la 30 de ani. Mai primisem cereri până atunci, dar rămăsesem fermă în credinţa că o iubire curată e mai puternică şi mai valoroasă decât o hârtie ştampilată. Până l-am cunoscut pe el şi totul s-a schimbat brusc.

Mă dusesem la Budapesta, la Pepsi Sziget Festival. Urma să mă întâlnesc acolo cu un tip care îmi plăcea. Doar că tipul nu a venit singur la întâlnire, ci cu prietenul lui. A fost căsătorie la prima vedere. E o expresie ciudată, dar chiar aşa a fost: de cum l-am văzut, am ŞTIUT că mă voi căsători cu el. Un uriaş tăcut, cu ochi zâmbitori, calm ca un ardelean ce era, total diferit de mărunţica bulă de energie care eram eu. Am petrecut toată noaptea în trei, pe insula concertelor. Nu-mi mai aduc aminte cine a cântat. Dar îmi aduc aminte cum el mă ajuta să îmi extrag tocurile din pământul moale. Şi cum mi-a preparat un „submarin” (acea combinaţie interesantă dintre un pahar mare de bere şi un pahar mic de whisky). Şi, mai ales, cum mi-a întins, fără nici o vorbă, un pluş caraghios, câştigat de el la o tarabă de tras cu arcul de la bâlci. Atunci am ştiut că sentimentul era reciproc: eram domniţa lui şi avea să lupte în turnire pentru mine.

Întoarsă la Bucureşti, am căutat pretextul de a-l întâlni din nou. El era arhitect, iar eu tocmai cumpărasem un apartament ce trebuia amenajat. A venit, a văzut, mi-a promis un plan cât de curând şi m-a invitat la munte, cu gaşca lui. Am dormit cu toţii în gara din Predeal în acea noapte. Nu chiar pe bănci, ci în nişte dormitoare mari de la etaj, despre care nu aveam habar că există. Şi l-am sunat pe prietenul nostru comun, cerându-i binecuvântarea. Era clar că urma să fie ceva între noi şi ar fi fost păcat să-şi strice prietenia din cauza mea.

Ne cunoşteam de doar două săptămâni când l-am cerut de bărbat. Nici măcar nu rămăseserăm vreo noapte doar în doi. Dar aveam impresia că ne ştim de o viaţă şi că vrem să ne petrecem restul rămas împreună. Vorbeam la telefon, ţin minte că eram la volan şi, pur şi simplu, l-am întrebat ce ar zice să ne căsătorim. Iar el a zis „Da”. Am hotărât să nu le anunţăm decât pe mamele noastre şi am făcut un drum până la Primărie. Acolo ni s-a spus că prima dată liberă pentru cununie ar fi într-o miercuri după-amiază şi am acceptat-o pe loc. Acolo am ales, tot pe loc, să ne combinăm numele de familie într-unul comun, cu cratimă, pentru că amândoi ţineam la numele noastre – eu sunt ultima din familie care îl poartă pe al meu, iar el era mândru de numele părinţilor lui, ambii arhitecţi respectaţi. Tot acolo am aflat că ne trebuie şi doi martori la cununie. Aşa că, pe lângă mame, a trebuit să mai invităm la Starea Civilă pe sora lui şi pe un bun prieten de-al meu. Plus cei doi bichoni, nelipsiţi din viaţa mea de atunci.

Am râs amândoi la cununie. Era nebunie, era aventură, era bine. Familiile noastre nu păreau la fel de încântate de „joaca” noastră, iar atmosfera dintre ele a rămas şi după ani una politicos-îngheţată.

Am râs şi la cununia religioasă, atunci când preotul – un unchi extrem de bătrân de-al mamei mele, care era foarte cunoscut şi apreciat de credincioşi, dar semi-senil – a încurcat slujbele, încercând să ne căsătorească înainte să ne logodească. Apoi a încurcat coroanele şi ni s-a părut iar distractiv să-l văd pe el cu o coroniţă pe vârful capului, iar mie să îmi cadă cea bărbătească până pe umeri. Şi iar ne-am distrat atunci când ne-a pus şi verighetele invers: dacă la mine a fost simplu, pentru că a intrat lejer o verighetă de două ori mai largă decât degetul, la el a fost cu hei-rup şi împins zdravăn, până şi-a dat seama preotul de greşeală. Oricum, nu făcusem acea slujbă din credinţă. Eu nu cred în Biserică, iar el era catolic. Dar am ţinut să organizăm acel ritual şi, mai ales şi mai ales, să îmbrac acea minunată rochie de mireasă, care fascinează dintotdeauna femeile.

Au urmat o petrecere, şi ea minunată şi atipică, şi un an de mariaj. Un singur lucru înţelept făcuserăm în nebunia aceea: conştienţi că ne puteam despărţi, dintr-o toană, la fel de uşor cum ne căsătoriserăm, hotărâserăm să stăm împreună cel puţin un an, fie ce-o fi. Iar, la sfârşitul lui, să hotărâm dacă mai stăm un an, şi încă unul… Ştiu, sună a contract, dar nouă ni se părea atunci judicios şi romantic în acelaşi timp.

O vreme a fost foarte bine. Ne înţelegeam perfect, ne admiram reciproc, ieşeam foarte mult în oraş. Ascultam aceleaşi muzici, ne uitam la aceleaşi filme, ne plăcea aceeaşi mâncare (mai ales cea gătită de el, din când în când). Avea cei mai minunaţi prieteni pe care şi-i poate dori cineva. I-am regretat aproape la fel de mult ca pe el atunci când ne-am despărţit, la finele primului an. Pentru că atunci am hotărât, de comun acord, că nu are sens să continuăm. Ceva se pierduse în ultimele luni. Acea pasiune a începutului se estompase până la plictiseală. El mi-a reproşat că mă schimbasem, chiar de a doua zi după cununie. Avea dreptate: conştiinţa faptului că era al meu, cu acte, mă făcuse dezinteresată să-l cuceresc în fiecare zi, aşa cum ar trebui să se întâmple, pentru trăinicia unui cuplu. Mi-a reproşat că nu mai făceam lucrurile extraordinare de la început, când aveam timp şi să conduc o firmă, şi să stau până noaptea târziu prin cluburi, şi să mergem în weekend-uri, şi să aranjăm casa… Iar eu i-am reproşat că era prea încet pentru mine. Îmi lipseau adrenalina, surpriza, noul. El lucra zi şi noapte, de multe ori epuizându-se, atunci când avea un proiect. Îşi punea sufletul în toate construcţiile pe care le proiecta şi era minuţios până la exasperare cu fiecare detaliu. Iar locul meu în viaţa lui părea să devină din ce în ce mai mic.

Pentru o vreme, ne-am ocupat de detaliile divorţului. Am mers la tribunal cu un singur avocat, fina noastră, ne-am despărţit amiabil şi chiar mi-a făcut un cadou de divorţ – un scaun multifuncţional care îmi este de mare ajutor prin casă. Şi ne-am dat, fiecare, numele înapoi. Apoi a dispărut din viaţa mea, la fel de repede precum intrase.

Ne-am întâlnit după nişte ani. La început stingheri, pe măsură ce vorbeam despre noi am regăsit complicitatea şi căldura de demult. Nu rezistase căsătoria noastră, dar iată că prietenia nu murise. Şi am vorbit, şi am vorbit, iar afară ningea, era Ajunul Crăciunului, şi maşina mea s-a înzăpezit, şi am rămas toată noaptea la poveşti. Îşi făcuse propria firmă de proiectare, avea clienţi şi planuri mari, era foarte încântat de noul lui prieten, Vlad, un bun arhitect şi bun chitarist în acelaşi timp, visa şi la o afacere în restauraţie… Tot în acea noapte am avut surpriza să aflu că el nu ar fi vrut, de fapt, să ne despărţim, dar fusese prea mândru s-o recunoască. Mi-a spus că suferise enorm şi că era încă şi-atunci incapabil de o relaţie serioasă. Şi mi-a părut teribil de rău.

Au urmat alţi câţiva ani de telefoane date doar la aniversări, de SMS-uri de Crăciun sau când auzeam pe cineva că ar căuta arhitect. Iar de vreun an, de când am intrat pe Facebook, îi vedeam uneori fotografiile postate şi mă bucuram: colinda prin toată lumea, prin ţări care mai de care mai exotice, avea o prietenă stabilă, continua să bifeze toate concertele şi festivalurile de muzici ciudate, să încerce toate sporturile extreme şi să îşi facă fotografii caraghioase în circumstanţe ciudate. Părea să aibă o viaţă fericită.

Acum vreo două luni, mi-a dat din senin un like (primul) la un articol de blog. Iar acum vreo lună i-am transmis mesajul unui ONG care căuta un arhitect voluntar pentru un proiect educaţional urgent. Am primit răspuns după câteva ore: „S-a rezolvat. Salutări din Pula, Croaţia ;-)”. Era stilul lui. Era ca şi cum nu trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai vorbiserăm. Eram încă prieteni, iar el încă rezolva probleme, de oriunde se afla.

Fostul meu soţ a murit vineri, în clubul Colectiv. Am aflat la câteva ore după ce mi-am vărsat amarul în articolul de ieri. Era lângă scenă, urmărind concertul prietenului său Vlad, chitaristul, care şi el a murit. Mi s-a spus că s-a intoxicat cu fum şi că, la morgă, părea să doarmă liniştit. Nu ştiu dacă a fost o moarte uşoară sau grea, dacă s-a zbătut să se salveze sau a murit rapid, înalt cum era, sub plafonul în flăcări. Mi-e greu să mi-l imaginez împingându-i pe alţii sau călcând peste ei, într-o încercare disperată de a ieşi din club. Pur şi simplu, nu era capabil să facă rău cuiva, nici măcar să deranjeze. Şi cred că asta i-a adus moartea.

Avea 45 de ani. A lăsat în urmă o mamă, o soră, o iubită şi mulţi, foarte mulţi prieteni cărora le vor lipsi vorbele lui puţine, dar semnificative, simţul special al umorului, zâmbetul, calmul şi, mai ales, mâna de ajutor pe care le-o întindea întotdeauna, fără să se gândească la el însuşi. A lăsat în urmă construcţii care ne vor supravieţui, probabil, tuturor, răspândite pe mai multe continente. Şi a murit ucis de acea conjuraţie a imbecililor care nu vor lăsa nimic în urma lor. Poate doar cenuşă.

Adio, Kuki! Sper că acum poţi vedea de sus toate locurile minunate din lume în care îţi doreai, dar nu ai apucat să ajungi. Sau că raiul seamănă cu Thailanda, care îţi plăcea atât de mult. Şi că prietenii tăi vor face şi acolo o trupă, să vă petreceţi eternitatea împreună cu muzică bună. Sper că mi-ai iertat nebunia care te-a făcut să suferi şi că îţi aminteşti şi tu, ca şi mine, doar momentele fericite. Şi mai sper că cineva va plăti pentru nedreapta voastră moarte, a tuturor.

Anunțuri

56 de gânduri despre „La despărţire

  1. De obicei, iti citesc articolele cu zambetul pe buze pana la capat. De data asta, nu am putut termina la fel. Ce poveste frumoasa si tot atat de trista! Imi pare rau! Si nu doar pt fostul tau sot, ci pentru toti!

    Apreciază

  2. Eh putea fi orcine zic multi, da poate, dar cine? Cine nu cunoaste anumite lucruri.
    Cu tot respectul pentru cei morti😔…din pacate la ceea ce s-a intimplat nu e doar responsabilitatea sau vina altora, e a tuturora…Problema e ca multi tineri azi nu sunt responsabili chiar si dupa 20 de ani…..dar cind iesti un adult de peste 40 😨booh ???
    Daca iei un avion si cade nu e vina ta ca doar nu puteai sa sti….dar cind vezi ca unul aprinde focuri de artifici intr-un local inchis 😕 fara fereste fara nici un sistem de aerisire, beh stie si fetita mea la 15 ani ca e periculos….artificiile sunt superbe si nu sunt periculoase cind sunt facute de persoane experte care stiu ce fac, dar sa nu uitam ca din pacate artificiile fac mii de victime de Anul Nou si in alte ocazi.
    Ca si in Bucuresti posibil ca nu a inteles nici o persoana de acolo ca e periculos „jocul” cu artifici intr-un local, ma repet, inchis fara fereste si fara sistem de aerisire, responsabilitatea NU era doar a celor care au organizat totul dar cred ca fiecare trebuie sa fie responsabil de propria piele. Sincer daca eu eram acolo si vedeam circumstantele si ce aveau de gind sa faca as fi iesti imediat de acolo, distractie DA, dar cu responsabilitate , nu te urci la volan daca sti ca iesti beat deoarece e posibil sa ai un accident. ..asa e si cu focurile de artifici si cu toata „distractia” azi multi tineri sunt inconstienti, dar vazind ca erau acolo si persoane cu mai multi ani pe umeri ma intreb cum e posibil ca s-a intimplat asa ceva 😡…sufera mult cine ramane in viata, de obicei o femeie care e mama sau sotie.
    Sincere condoleante doamna

    Apreciază

  3. Spre final, tot speram ca v-ati dat seama ca vreti sa va mai dati o sansa..am admirat intotdeauna oamenii capabili sa pastreze o prietenie dupa o despartire. Dar nu m-am asteptat la o astfel de despartire. Condoleante si putere tuturor familiilor, sa depaseasca aceasta drama.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Pacat , mare pacat , o ironie a sortii ca un mare arhitect sa sfirseasca intr-o „taverna,,
    Aceste localuri publice fara sa fiu arhitect au un grad mare de pericol in cazul de fata incediu.
    Ar fi trebuit sa aiba cel putin doua iesiri de urgenta afisate cu lampi de avertizare .
    Tavanul cu instalatie antiincediu respectiv pulverizatoare de apa cu declansare automata in caz de. Etc..

    Apreciază

  5. M-ai facut si tu sa plang, la fel cum am plans si ieri si poate o sa mai plang si maine si…si…Sunt consternata de tot ce a fost …si va sa vie dupa vinerea fatidica din Colectiv.
    Despartire usoara inca o data, de data asta insa pentru eternitate !
    Te imbratisez strans .

    Apreciat de 1 persoană

  6. am citit si eu….plina de curaj…la fel ca cea care a scris folosindu-si curajul si taria de a nu abdica …..desi am un suflet greu si o inima neagra aceste cuvinte strecoara o raza de soare acolo unde am inchis bezna! Si da …Thailanda este o continuare!

    Condolente!

    Apreciat de 1 persoană

  7. Dumnezeu sa il odihneasca!
    Dupa cum stii, l-am cunoscut foarte putin, dar din descrierile tale, acum mi-l reamintesc mult mai bine.
    Era un tanar care mai avea foarte multe lucruri bune de facut.
    Imi pare rau, mare pacat!
    Inconstientii care au generat atata durere, se duc si stau cel mult 15 ani, apoi isi vad de viata.
    Din punctul meu de vedere nu este bine!

    Apreciază

  8. Nimeni nu cade din mîinile/braţele lui Dumnezeu. Ne v-om întîlni cu toţii acolo…….n-o sã primim rãspunsuri, pt cã n-o sã mai avem întrebãri……
    Pînã atunci……putere şi speranţã….. şi dragoste în suflet, pt cã acum locuiesc acolo cei pe care nu-i mai „vedem”. Sînt în inimile noastre……

    Apreciat de 1 persoană

  9. L am cunoscut pe kuki de curând…m a impresionat blândețea din ochii lui mari albaștrii am făcut chimie cu el imediat…m am întâlnitit miercuri cu el culmea la spitalul de arși unde se mutase Era un profesionist desăvârșit. Am rămas șocați când an auzit. Toată familia mea l a îndrăgit Am pus ieri o lumânare la catafalcul lui și parcă dormea și parcă zâmbea … deși se vedeau pe fata lui schijele de la focul prin care a trecut era același zâmbet cald și parcă ne veghea pe toți ca noua sa ne fie bine…

    Apreciază

  10. Citesc….citesc….in același timp îmi zic..”ce frumos! Asta da prietenie,asta da dragoste adevărată”…și continui sa citesc plângând și sperând ca voi afla din rândurile tale ca dragostea voastră a reinflorit și v-ați reîntors unul în bratele celuilalt…..pana momentul când am văzut ca prietenul tău,dragostea ta,fostul soț este una din victimele din Colectiv….. Mi s-a frânt inima și plâng și mai tare pentru tine,pentru el,pentru toți care au pierit și care și-au pierdut pe cineva în tragicul incident.
    Sunt departe de România,dar zilele acestea am fost cu sufletul foarte aproape de voi toți,(mai ales știind ca și eu ori de cate ori aveam ocazia sa fiu în tara frecventam acel bar)suferind și rugându-mă pt sufletele lor nevinovate.
    Fi tare și ai un înger care te va veghea mereu.

    Apreciat de 1 persoană

  11. …..atat de trista, dar atat de frumoasa povestea voastra de dragoste si sincera sa fiu, m-a impresionat ……Din nefericire, ne lasam prea de multe ori coplesiti si condusi de orgolii, si ….pierdem mult, pierdem locuri, lucruri ….PERSOANE dragi si fie ca recunoastem sau nu ca am gresit ….REGRETELE nu mai ajuta la nimic ….UN LUCRU FACUT ….RAMANE FACUT ! ….
    D-zeu sa-l odihneasca in pace !

    Apreciat de 1 persoană

  12. Buna Alunita. Au trecut cativa ani de zile de cand nu am mai comunicat, peste 10 defapt. Imi pare sincer rau pentru ce s-a intamplat si pentru ceea ce traiesti in aceste momente. Totusi, tind sa cred ca totul se intampla cu un motiv. Daca acum nu stim care este, probabil vom sti candva in viitor (oricat de departat ar fi acesta).

    Toate cele bune,
    Armand

    Apreciază

    • Buna, Armand. Intr-adevar, a trecut multa vreme… Da, putem cauta un motiv in toate, daca ne face mai linistiti. Dar pentru asta iti trebuie multa, foarte multa putere si credinta – atribute greu incercate in astfel de situatii tragice.

      Apreciază

  13. Pingback: 2. „Kuki”, Alunita Voiculescu – La despartire | colectivtruestories

  14. Kuki mi-a fost coleg de pluton in armata,era un om absolut minunat,insa cel mai mult mi-a placut fraza aia in care ai zis ca el cu siguranta nu s-a bulucit spre iesire,ca nu era genul lui sa se impinga si sa ii impinga pe altii…exact asta era Kuki,un blajin,un tip de un calm formidabil,cu mult umor,generos,prietenos,iubitor de viata,solidar si de un deosebit bun simt.

    Apreciază

    • Stii, se spune ca „despre morti, numai de bine”. Dar in cazul asta era valabil si cand era in viata, dovada fiind numarul mare de prieteni pe care ii avea si impresia asta comuna, de necontestat, pe care ne-a lasat-o tuturor.

      Apreciază

  15. Sunt socat sa citesc asa ceva despre un om pe care l-am intalnit acum o luna si care urma sa ma ajute la proiectarea viitoarei constructii pe care o voi incepe anul viitor.
    Chiar vinerea in care s-a intamplat nenorocirea am vorbit cu el si mi-a spus (ca de fiecare data) sa mai astept 1-2 zile pana e gata proiectul la care lucra… M-am gandit ca e ocupat,ca e plecat, m-am indignat de faptul ca nu m-a cautat. Nici eu nu l-am sunat,parca mi-era teama sa ma mai amane din nou…
    Doamne, cat de mult gresim fata de noi insine si fata de ceilalti!!! Cat de mult ne grabim sa facem lucruri inutile in loc sa stam si sa traim in adevaratul sens al cuvantului.
    Nu pot sa imi exprim regretul ca acest OM mare (din toate punctele de vedere) nu mai este printre noi. Dumnezeu sa il odihneasca si sa ii apere pe cei ramasi in urma lui!
    Daca mai este cazul, frumoasa poveste de dragoste, chiar daca a durat fie si un an. Frumos povestita, frumos traita!

    Apreciază

  16. Si eu l-am cunoscut pe Vlad din povestea ta, poate ne-am cunoscut si noi doua la un moment dat … Vlad era cel mai bun prieten al fostului meu prieten si un om bun. Fostul meu prieten ca prin minune nu a participat la concertul prietenului sau in acea vineri tragica si azi traieste.

    Apreciază

  17. Pingback: SERIAL: Viețile răpite de iadul din Colectiv | 46. Povestea lui Ioan Tripa, arhitectul cunoscut de prieteni drept „Kuki” | Pagina de Politică | Parte din familia RV

  18. Pingback: 5, 64, peste 100 | Mama Aluniţă

  19. Pingback: "Fostul meu soţ a murit vineri, în clubul Colectiv. Adio, Kuki! Sper că mi-ai iertat nebunia care te-a făcut să suferi" | RNL.ro

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s