Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Publicitate

La despărţire

M-am căsătorit la 30 de ani. Mai primisem cereri până atunci, dar rămăsesem fermă în credinţa că o iubire curată e mai puternică şi mai valoroasă decât o hârtie ştampilată. Până l-am cunoscut pe el şi totul s-a schimbat brusc.

Mă dusesem la Budapesta, la Pepsi Sziget Festival. Urma să mă întâlnesc acolo cu un tip care îmi plăcea. Doar că tipul nu a venit singur la întâlnire, ci cu prietenul lui. A fost căsătorie la prima vedere. E o expresie ciudată, dar chiar aşa a fost: de cum l-am văzut, am ŞTIUT că mă voi căsători cu el. Un uriaş tăcut, cu ochi zâmbitori, calm ca un ardelean ce era, total diferit de mărunţica bulă de energie care eram eu. Am petrecut toată noaptea în trei, pe insula concertelor. Nu-mi mai aduc aminte cine a cântat. Dar îmi aduc aminte cum el mă ajuta să îmi extrag tocurile din pământul moale. Şi cum mi-a preparat un „submarin” (acea combinaţie interesantă dintre un pahar mare de bere şi un pahar mic de whisky). Şi, mai ales, cum mi-a întins, fără nici o vorbă, un pluş caraghios, câştigat de el la o tarabă de tras cu arcul de la bâlci. Atunci am ştiut că sentimentul era reciproc: eram domniţa lui şi avea să lupte în turniruri pentru mine.

Întoarsă la Bucureşti, am căutat pretextul de a-l întâlni din nou. El era arhitect, iar eu tocmai cumpărasem un apartament ce trebuia amenajat. A venit, a văzut, mi-a promis un plan cât de curând şi m-a invitat la munte, cu gaşca lui. Am dormit cu toţii în gara din Predeal în acea noapte. Nu chiar pe bănci, ci în nişte dormitoare mari de la etaj, despre care nu aveam habar că există. Şi l-am sunat pe prietenul nostru comun, cerându-i binecuvântarea. Era clar că urma să fie ceva între noi şi ar fi fost păcat să-şi strice prietenia din cauza mea.

Ne cunoşteam de doar două săptămâni când l-am cerut de bărbat. Nici măcar nu rămăseserăm vreo noapte doar în doi. Dar aveam impresia că ne ştim de o viaţă şi că vrem să ne petrecem restul rămas împreună. Vorbeam la telefon, ţin minte că eram la volan şi, pur şi simplu, l-am întrebat ce ar zice să ne căsătorim. Iar el a zis „Da”. Am hotărât să nu le anunţăm decât pe mamele noastre şi am făcut un drum până la Primărie. Acolo ni s-a spus că prima dată liberă pentru cununie ar fi într-o miercuri după-amiază şi am acceptat-o pe loc. Acolo am ales, tot pe loc, să ne combinăm numele de familie într-unul comun, cu cratimă, pentru că amândoi ţineam la numele noastre – eu sunt ultima din familie care îl poartă pe al meu, iar el era mândru de numele părinţilor lui, ambii arhitecţi respectaţi. Tot acolo am aflat că ne trebuie şi doi martori la cununie. Aşa că, pe lângă mame, a trebuit să mai invităm la Starea Civilă pe sora lui şi pe un bun prieten de-al meu. Plus cei doi bichoni, nelipsiţi din viaţa mea de atunci.

Am râs amândoi la cununie. Era nebunie, era aventură, era bine. Familiile noastre nu păreau la fel de încântate de „joaca” noastră, iar atmosfera dintre ele a rămas şi după ani una politicos-îngheţată.

Am râs şi la cununia religioasă, atunci când preotul – un unchi extrem de bătrân de-al mamei mele, care era foarte cunoscut şi apreciat de credincioşi, dar semi-senil – a încurcat slujbele, încercând să ne căsătorească înainte să ne logodească. Apoi a încurcat coroanele şi ni s-a părut iar distractiv să-l văd pe el cu o coroniţă pe vârful capului, iar mie să îmi cadă cea bărbătească până pe umeri. Şi iar ne-am distrat atunci când ne-a pus şi verighetele invers: dacă la mine a fost simplu, pentru că a intrat lejer o verighetă de două ori mai largă decât degetul, la el a fost cu hei-rup şi împins zdravăn, până şi-a dat seama preotul de greşeală. Oricum, nu făcusem acea slujbă din credinţă. Eu nu cred în Biserică, iar el era catolic. Dar am ţinut să organizăm acel ritual şi, mai ales şi mai ales, să îmbrac acea minunată rochie de mireasă, care fascinează dintotdeauna femeile.

Au urmat o petrecere, şi ea minunată şi atipică, şi un an de mariaj. Un singur lucru înţelept făcuserăm în nebunia aceea: conştienţi că ne puteam despărţi, dintr-o toană, la fel de uşor cum ne căsătoriserăm, hotărâserăm să stăm împreună cel puţin un an, fie ce-o fi. Iar, la sfârşitul lui, să hotărâm dacă mai stăm un an, şi încă unul… Ştiu, sună a contract, dar nouă ni se părea atunci judicios şi romantic în acelaşi timp.

O vreme a fost foarte bine. Ne înţelegeam perfect, ne admiram reciproc, ieşeam foarte mult în oraş. Ascultam aceleaşi muzici, ne uitam la aceleaşi filme, ne plăcea aceeaşi mâncare (mai ales cea gătită de el, din când în când). Avea cei mai minunaţi prieteni pe care şi-i poate dori cineva. I-am regretat aproape la fel de mult ca pe el atunci când ne-am despărţit, la finele primului an. Pentru că atunci am hotărât, de comun acord, că nu are sens să continuăm. Ceva se pierduse în ultimele luni. Acea pasiune a începutului se estompase până la plictiseală. El mi-a reproşat că mă schimbasem, chiar de a doua zi după cununie. Avea dreptate: conştiinţa faptului că era al meu, cu acte, mă făcuse dezinteresată să-l cuceresc în fiecare zi, aşa cum ar trebui să se întâmple, pentru trăinicia unui cuplu. Mi-a reproşat că nu mai făceam lucrurile extraordinare de la început, când aveam timp şi să conduc o firmă, şi să stau până noaptea târziu prin cluburi, şi să mergem în weekend-uri, şi să aranjăm casa… Iar eu i-am reproşat că era prea încet pentru mine. Îmi lipseau adrenalina, surpriza, noul. El lucra zi şi noapte, de multe ori epuizându-se, atunci când avea un proiect. Îşi punea sufletul în toate construcţiile pe care le proiecta şi era minuţios până la exasperare cu fiecare detaliu. Iar locul meu în viaţa lui părea să devină din ce în ce mai mic.

Pentru o vreme, ne-am ocupat de detaliile divorţului. Am mers la tribunal cu un singur avocat, fina noastră, ne-am despărţit amiabil şi chiar mi-a făcut un cadou de divorţ – un scaun multifuncţional care îmi este de mare ajutor prin casă. Şi ne-am dat, fiecare, numele înapoi. Apoi a dispărut din viaţa mea, la fel de repede precum intrase.

Ne-am întâlnit după nişte ani. La început stingheri, pe măsură ce vorbeam despre noi am regăsit complicitatea şi căldura de demult. Nu rezistase căsătoria noastră, dar iată că prietenia nu murise. Şi am vorbit, şi am vorbit, iar afară ningea, era Ajunul Crăciunului, şi maşina mea s-a înzăpezit, şi am rămas toată noaptea la poveşti. Îşi făcuse propria firmă de proiectare, avea clienţi şi planuri mari, era foarte încântat de noul lui prieten, Vlad, un bun arhitect şi bun chitarist în acelaşi timp, visa şi la o afacere în restauraţie… Tot în acea noapte am avut surpriza să aflu că el nu ar fi vrut, de fapt, să ne despărţim, dar fusese prea mândru s-o recunoască. Mi-a spus că suferise enorm şi că era încă şi-atunci incapabil de o relaţie serioasă. Şi mi-a părut teribil de rău.

Au urmat alţi câţiva ani de telefoane date doar la aniversări, de SMS-uri de Crăciun sau când auzeam pe cineva că ar căuta arhitect. Iar de vreun an, de când am intrat pe Facebook, îi vedeam uneori fotografiile postate şi mă bucuram: colinda prin toată lumea, prin ţări care mai de care mai exotice, avea o prietenă stabilă, continua să bifeze toate concertele şi festivalurile de muzici ciudate, să încerce toate sporturile extreme şi să îşi facă fotografii caraghioase în circumstanţe ciudate. Părea să aibă o viaţă fericită.

Acum vreo două luni, mi-a dat din senin un like (primul) la un articol de blog. Iar acum vreo lună i-am transmis mesajul unui ONG care căuta un arhitect voluntar pentru un proiect educaţional urgent. Am primit răspuns după câteva ore: „S-a rezolvat. Salutări din Pula, Croaţia ;-)”. Era stilul lui. Era ca şi cum nu trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai vorbiserăm. Eram încă prieteni, iar el încă rezolva probleme, de oriunde se afla.

Fostul meu soţ a murit vineri, în clubul Colectiv. Am aflat la câteva ore după ce mi-am vărsat amarul în articolul de ieri. Era lângă scenă, urmărind concertul prietenului său Vlad, chitaristul, care şi el a murit. Mi s-a spus că s-a intoxicat cu fum şi că, la morgă, părea să doarmă liniştit. Nu ştiu dacă a fost o moarte uşoară sau grea, dacă s-a zbătut să se salveze sau a murit rapid, înalt cum era, sub plafonul în flăcări. Mi-e greu să mi-l imaginez împingându-i pe alţii sau călcând peste ei, într-o încercare disperată de a ieşi din club. Pur şi simplu, nu era capabil să facă rău cuiva, nici măcar să deranjeze. Şi cred că asta i-a adus moartea.

Avea 45 de ani. A lăsat în urmă o mamă, o soră, o iubită şi mulţi, foarte mulţi prieteni cărora le vor lipsi vorbele lui puţine, dar semnificative, simţul special al umorului, zâmbetul, calmul şi, mai ales, mâna de ajutor pe care le-o întindea întotdeauna, fără să se gândească la el însuşi. A lăsat în urmă construcţii care ne vor supravieţui, probabil, tuturor, răspândite pe mai multe continente. Şi a murit ucis de acea conjuraţie a imbecililor care nu vor lăsa nimic în urma lor. Poate doar cenuşă.

Adio, Kuki! Sper că acum poţi vedea de sus toate locurile minunate din lume în care îţi doreai, dar nu ai apucat să ajungi. Sau că raiul seamănă cu Thailanda, care îţi plăcea atât de mult. Şi că prietenii tăi vor face şi acolo o trupă, să vă petreceţi eternitatea împreună cu muzică bună. Sper că mi-ai iertat nebunia care te-a făcut să suferi şi că îţi aminteşti şi tu, ca şi mine, doar momentele fericite. Şi mai sper că cineva va plăti pentru nedreapta voastră moarte, a tuturor.

E musai, oare, să fii căsătorit?

– Ce e în desenul ăsta, Luna?, o întreb eu, descoperind următoarea capodoperă în ghiozdanul ei:claudiu– E de la nunta ta cu tata.

În timp ce lacrimile stau să-mi cadă, mintea îmi lucrează febril. Deci copilul îşi doreşte să ne căsătorim. Dar de ce ne-a făcut aşa mici în pagină? Ce înseamnă oare că nu ne-a desenat feţe? E frumos din partea ei să îl facă uriaş pe taică-său în comparaţie cu mine? Şi ce verighetă maaaare am pe mână!

Cred că mi-ar mai veni idei, dar n-apuc, pentru că Luna se răzgândeşte şi îmi smulge foaia din mână:

– Pardon. Nu e asta, am greşit. Ne-a zis Doamna la şcoală să desenăm cea mai frumoasă amintire din excursie. Şi n-am apucat să termin.

– Dar ce este aici, până la urmă?

– E atunci când i-am dat cu gel din ăla scârbos pe mâna lui… cum îl chema?, roşeşte ea instantaneu.

– Lui Claudiu, ştiu, completez eu resemnată.

V-am zis eu că voi mai auzi despre Claudiu multă vreme!

Ce nu v-am zis e ca Luna ne-a mai bătut apropouri de nuntă în trecut, de obicei tot desenate, care mi-au dat de gândit. De ce ar fi important pentru un copil atât de mic ca părinţii lui să fie căsătoriţi legal? Mai ales când cunoaştem atât de mulţi copii cu părinţii ba divorţaţi, ba în cuplu, dar netrecuţi pe la Starea Civilă, ba căsătoriţi, dar cu nume de familie diferite. Eu cred că nu se poate vorbi de presiuni sociale la vârsta asta, nici măcar de înţelegerea deplină a conceptului de „legal”, ci doar de dorinţa de a merge şi ea la o nuntă. Pentru că nu a mai fost până acum la nici una. Toate apropourile ei tematice includeau rochia domnişoarei de onoare, coafura domnişoarei de onoare, parfumul domnişoarei de onoare şi alte articole necesare unei fetiţe aflate într-un rol atât de important, dar niciodată nu am văzut desenat vreun certificat de căsătorie, livret de familie sau orice alt act care să aibă fix valoarea hârtiei pe care este imprimat. Părerea mea!

Logica Electrei

Se pare că toate fetiţele îşi doresc, la un moment dat, să se căsătorească cu taţii lor. Eu nu îmi aduc aminte să fi nutrit astfel de speranţe, dar am încredere în psihologii care au decretat că este un complex universal răspândit şi absolut normal.

Şi fetiţa mea m-a avertizat de cȃteva ori că se va mărita cu bărbatul meu, însă cred că ea are o altă motivaţie decât cea recunoscută de psihologi. Ȋntr-o seară m-am certat cu tăticul ei. Ni se întâmplă destul de rar să ne certăm, deşi, la câte frustrări acumulăm amândoi, cred că ar fi mai sănătos şi mai eficient să ne certăm mult mai des. Când am rămas singură cu Luna, şi-a exprimat îngrijorarea:

–        Acum va trebui să cauţi alt tătic?

Oricât de tentantă mi s-ar fi părut ideea, în condiţiile în care eram încă plină de resentimente faţă de tăticul ei propriu şi personal, m-am simţit datoare să mă calmez şi să o liniştesc:

–        Bineînţeles că nu, Luna, e doar o ceartă, o să ne împăcăm.

–        Uf, ce bine! Mi-era teamă că va trebui să cauţi altul. Şi acum nu cred că ai fi putut găsi.

–        De ce, Luna? Pentru că tăticul tău e cel mai bun?, am întrebat eu, cu un zâmbet atotştiutor.

–        Nu de asta. E pentru că la începutul lumii era simplu, că erau femei puţine, dar acum toţi bărbaţii sunt tăticii cuiva. Sunt deja luaţi, a răspuns, tot cu un ton atotştiutor, fiica mea de cinci ani.

În lumea Lunei, cam aşa şi e: mai toţi bărbaţii sunt tătici. De aici, probabil, şi spaima că, atunci când va creşte, singurul bărbat pe care îl iubeşte din tot sufleţelul nu va fi disponibil, pentru că este deja tăticul ei.