Raportul de lectură al Lunei

– Cred că mi-am găsit cartea!, m-a anunţat Luna fericită.
După un scurt moment de dezorientare (ce carte a pierdut?!), am înţeles: era „Cartea”, cu majusculă. Totuşi, e atât de încredibil încât mă îndoiesc sonor:
– Ce carte?
– Mai ştii cartea lui Buster? Cred că am găsit-o pe a mea!
Mai ştiu, cum să nu mai ştiu că îşi dorea să găsească o carte fascinantă, să o facă dornică să citească, aşa cum văzuse ea la un personaj de desene animate! Poate mai ştiţi şi voi, pentru că m-am plâns de mai multe ori pe aici de totala lipsă de interes a fiică-mii pentru lectură. Ceea ce nu ştiţi, şi nici n-o să ghiciţi în veci, este care anume s-a dovedit a fi Cartea Lunei. Ei bine… aceasta este… Micul (?!) dicţionar enciclopedic. Ediţia a 19-a, ca să nu fie confuzii. Doar vreo trei kilograme de cunoaştere.
Într-o bună zi de martie, mi-a venit inspirata idee să o învăţ să caute în dicţionar. Şi i l-am pus în braţe, la propriu, pentru că ea n-ar fi putut să-l ducă, explicându-i regulile de căutare. Noroc cu acel căţeluş de pluş care i-a cântat alfabetul încă de când era bebeluş şi, astfel, l-a învăţat şi ea, pentru că în cei doi ani de şcoală de până acum nu s-a considerat utilă memorarea acestuia „ca pe apă”! Aşa se face că, de fiecare dată când are nevoie să afle ordinea unor litere, ne apucăm să cântăm împreună până ajungem la ele: „A, B, C, D,/ E, F, G,/… …/ Acum ştii alfabetul tot,/ Data viitoare intră-n joc”.
În fine, după vreun sfert de oră de căutat şi cântat, chinuindu-se să găsească cuvintele date de mine drept temă, fiică-mea mi-a adus la cunoştinţă vestea minunată de mai sus, pe care nu credeam să o aud vreodată.

Nu pot spune că, de atunci, a devenit o cititoare pasionată, nici măcar a dicţionarului. Dar ceva, ceva, s-a schimbat în atitudinea ei faţă de cărţi. Poate a contat şi faptul că am început şi eu să lucrez cu cărţile şi m-a văzut citind mai mult, corectând, traducând sau evaluând – ceea ce a făcut-o să mă imite uneori, seara, mai ales, când nu îi dau voie să stea cu ochii în diverse ecrane, mult mai atractive decât nişte biete foi de hârtie. Şi a ajuns cu imitatul până la a face şi ea raport de lectură scris, după ce a dat peste o altă carte care a încântat-o nespus: Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn.

Nu i-aş fi cumpărat niciodată cartea aceea, nu m-ar fi atras nici ilustraţiile, nici stilul, nici subiectul. Dar Luna, pusă în situaţia de a alege o carte din trei, a extras-o pe respectiva din ofertă, a citit-o singură, singurică, aproape dintr-o suflare şi, cireaşa de pe tort, a mai şi venit la mine cu următoarea foaie de hârtie scrisă conştiincios, recto-verso, declarându-mi că este cea mai frumoasă carte din viaţa ei:

V-am povestit cele de mai sus nu ca să mă laud (sau… bine… şi ca să mă laud, un pic…), ci din următoarele trei motive:
1. În perioada aceasta, e o modă printre bloggeriţele-mame, să scrie despre cărţi (de exemplu, Laura Frunză a scris în ultima lună o groază de cronici de carte pentru copii, aici găsiţi o listă de cărţi frumoase, testate pe un băieţel de cam vârsta Lunei, iar aici aveţi şi un concurs cu premii în cărţi), deci m-am gândit să fiu şi eu în trend.
2. Am aflat săptămâna trecută că mare parte din fondurile strânse în urma vânzării acestei cărţi merge către amenajarea unui atelier de artă în spitalul Marie Curie, pentru înseninarea zilelor lungi petrecute acolo de bolnăviorii de cancer şi alte boli grele – deci faceţi şi o faptă tare bună dacă achiziţionaţi cartea.
3. După ce a citit cartea, Luna a început, în sfârşit, să mănânce ceapă. Atât! Ba nu: aştept cu nerăbdare o continuare care să îi aibă drept protagonişti pe supereroul Spanac şi pe demoazela Fasolică. M-ar ajuta în lupta mea eşuată, până acum, cu încăpăţânarea moştenită genetic (nu de la mine, evident…) de a mânca orice legumă de culoare verde îi pun în farfurie. Şi să fie o carte potrivită şi adulţilor, vă rog!