Poveşti de îngrozit copiii

– Ţi-am povestit vreodată despre hotelul ăla din Japonia unde ne-au dezbrăcat la intrare?

– Cel cu băile?

– Da. Dar nu doar la băi ne dezbrăcam, ci încă de la recepţie.

Am mai auzit povestea, acum vreo zece ani. Pe acea vreme, bărbatu-meu lucra într-un superimportant şi top-secret proiect internaţional, care a presupus şi câteva deplasări în Ţara Soarelui-Răsare, pentru a folosi o binecunoscută figură de stil – eu i-aş fi zis, mai degrabă, Ţara de Mare Mirare, după câte lucruri incredibile le-a fost dat urechilor mele să audă despre ea. Ar fi trebuit să le scriu atunci, când erau încă vii în memoria călătorului, dar nu am făcut-o, iar acum îmi pare rău că s-a pierdut din intensitatea de moment a trăirilor şi din acurateţea detaliilor, ducând la împuţinarea dozei de senzaţional a întâmplărilor. Dar chiar şi aşa, încă se mai găsesc istorioare numai bune de speriat copilul. Care se află, după cum v-am spus, în plină fază pudică.

De unde îmi ridica fustele pe stradă şi începea să-şi scoată hainele de pe ea, la întoarcerea acasă, încă din lift, de o vreme încoace mă ceartă la fiecare decolteu cât de cât vizibil şi îşi pune slipul atunci când face baie, cu uşa bine închisă. De unde ne lua pe amândoi de mână şi ne punea să ne sărutăm atunci când ne ciondăneam, acum se bagă între noi să preîntâmpine orice eventuală apropiere tandră, şi exclamă câte un „Bleah!” pasional de fiecare dată când surprinde vreun pupic amărât. Ca să nu mai spun că, dacă aude cuvântul „sex”, se schimonoseşte instantaneu într-un dispreţ total, demn de vreo baltă de vomă pe stradă şi nu de plăcutul proces natural care, la urma urmei, a fost şi temelia apariţiei Domniei-sale pe această lume. Ştiu că e o etapă, ştiu că e normală (chiar e foarte bine că există), ştiu că va trece. Doar că, până atunci, tare îmi mai place să o necăjesc!

Ca acum câteva zile, de exemplu, când ne-am întâlnit cu taică-său. Numai de-al naibii ne-am sărutat la uşă mult mai cu foc decât de obicei, ceea ce a enervat-o şi emoţionat-o în aşa hal încât s-a roşit toată:

– Csper… csă… nu faceţi… csecs acuma!, s-a bâlbâit ea pe jumătate supărată, pe jumătate ruşinată.

Sau ca acum vreo două luni, când am avut o tentativă să ne uităm la televizor la Chefi la cuţite. Luna era în extaz la vederea Ginei Pistol cu ochelari („Ce drăguţă e doamna asta!”), la fel, probabil, ca toţi spectatorii bărbaţi ai acelei emisiuni pretins culinare. Şi am simţit nevoia sadică de a-i tempera entuziasmul:

– Luna, ştii că doamna asta a ajuns celebră pentru că a pozat goală, în reviste pentru bărbaţi?

Întrebare retorică. Evident că nu ştia:

– Ceeeee??!! DE CE să facă AŞA CEVA??!!

– Bărbaţilor le plac femeile goale. E ceva legat de se…, am încercat eu să aduc, iar, vorba despre subiectul acela delicat, sexul, pe care îl tot ocolim şi învăluim cu graţie.

– Brrrr, nu cred!, s-a înfiorat fiică-mea. E scârbos!

Să băgăm mai delicat, deci:

– Corpul omului nu e de ruşine. Toţi suntem la fel, toţi ne-am născut goi. Numai că societatea a impus unele limite…

Dezinteres total. Şocul a rămas. Zapând în continuare, am prins o bucăţică de film în care un bărbat se uita, într-un magazin, la nişte vederi cu funduri goale de gagici în bikini tanga, pe o plajă. A râs încântat, apoi a cumpărat una dintre ele. Luna a izbucnit din nou:

– Vai, ce scârbos!

– Luna, ţi-am mai spus, bărbaţilor le place să vadă femei goale!, am insistat eu, bucuroasă că aveam dovada.

– Hai, mă!

Şi a plecat trântind uşa.

Ca să revin la Japonia, imaginaţi-vă stupoarea copilului atunci când s-a apucat taică-său („Şi tu, Brutus?”) să îi povestească horror-uri dintr-astea cu funduri goale:

– Da, m-a dus prietenul meu de acolo la un hotel foarte căutat printre japonezi. După ce treceai de prima uşă, era un spaţiu în care trebuia să te dezbraci. Ca un fel de anticameră, aşa, cu dulapuri, în care îţi lăsai toate hainele.

– Presupun că eraţi separaţi, bărbaţi de femei, am îndrăznit eu.

– Da, dar ne vedeam unii cu alţii, pereţii erau de sticlă.

– Nu cred…

– Ba da. Oricum, după ce ieşeam de acolo, eram împreună cu toţii, în holul hotelului.

– Fără chiloţi?, a îndrăznit şi Luna.

– Fără.

Nu are unde să plece, că ar pleca. Dar suntem pe o terasă de restaurant, departe de casă, nu ar fi în siguranţă să se îndepărteze. Aşa că stă (ca pe ghimpi) şi ascultă în continuare:

– Stăteam la coadă la recepţie, gol-goluţi, şi aşteptam să ne dea cheia de la cameră. Era, de fapt, o brăţară electronică, cu care hotelul acela inteligent ne identifica oriunde ne duceam. Când am plecat spre cameră, mi s-a aprins în faţă, pe jos, un şir de beculeţe care îmi arăta drumul. Liftul m-a dus la ce etaj a vrut el, camera mi-a fost indicată tot de brăţară, iar, odată ajuns în cameră, am fost „somat”, tot printr-o semnalizare luminoasă a brăţării, să intru în baie. Unde mă aştepta cel mai uimitor scaun de WC pe care îl văzusem vreodată, cu mii de butoane şi becuri, dar, evident, fără hârtie igienică.

Luna trece dintr-un şoc în altul. Mă întreb dacă n-ar fi bine, cândva, să o las o vreme prin pădure, să îşi folosească imaginaţia pentru situaţiile în care ar fi ruptă de civilizaţie. Sau în care aş uita să cumpăr eu suluri noi de hârtie:

– Păi… şi cum… ce făceai?, se îngrijorează ea.

– Am început să butonez, până am nimerit spălatul. Erau vreo nşpe variante de duş, plus şters, plus masaj, plus… Aş fi putut să îmi petrec tot sejurul pe WC-ul ăla, îi răspunde, nostalgic, taică-său. Dar m-am ridicat şi m-am dus la duş, că aşa îmi indicau beculeţele. Aveau şi o cadă interesantă acolo, verticală, nu ca la noi, cam ca o căldare înaltă, în care puteai să te aşezi pe o băncuţă, cu apa până la gât. Abia apoi, după ce am fost complet curat, mi-a dat voie brăţara să mă îmbrac. Cu singurul obiect vestimentar care era în cameră – o pijămăluţă care îmi ajungea până pe la coate şi mult deasupra gleznelor.

– Ştii, Luna, japonezii sunt mai mărunţei, în general, mă simt eu datoare să îi explic şi să profit un pic de situaţie pentru a o face mândră de înălţimea tatălui său (comparativ cu a japonezilor).

În sfârşit, s-a mai destins un pic. Chiar a zâmbit, acum, că taică-său are pijama şi nu mai umblă gol prin hoteluri exotice.

– Trei zile am stat în pijamaua aia, continuă el. În cameră, prin hotel, la restaurant, peste tot, eram toţi în pijămăluţe. Doar la bazine ne-o scoteam.

– Şi aveai costum de baie?, se înverzeşte Luna din nou.

– Nuuu, cum să am? În fundul gol, iar, toţi!

E clar: a început să-i placă şi lui bărbatu-meu jocul ăsta!

– Să vezi, Luna, cum este să treci de la două, trei grade afară, că era iarnă, la peste cincizeci. Trebuia să traversăm, goi, bineînţeles (copilul scoate aburi pe nas deja), o curte de câteva zeci de metri, după care să ne aruncăm în primul bazin, care era cu apă fierbinte. Stăteam acolo o vreme, cât ne spunea brăţara, apoi apărea pe un ecran indicaţia de a ieşi spre următorul bazin. Erau bazine cu apă rece, cu apă caldă, cu ceai, cu alge, cu sake… Peste o sută. Dormeai noaptea neîntors, după o zi la terapie.

Acuma, nu ştiu cât de neîntoarsă aş fi dormit eu, după o zi care m-ar fi costat 6-7.000 dolari doar ca să mă plimb în fundul gol printr-un ditamai hotelul de nudişti ambisex, să fac baie în ceea ce ar fi putut fi micul-dejun şi să-mi ordone o bucăţică de metal de la mână încotro să o iau şi ce să fac, 24 de ore pe zi. Pentru japonezi, costurile acelea sunt oarecum normale, dar bărbatu-meu are şi acum mustrări de conştiinţă că a spus, în trecere pe lângă salonul de masaj al hotelului: „Ce bine ar prinde acuma un masaj!”. Spre mia de dolari a costat şedinţa pe care prietenul său s-a simţit dator imediat să i-o ofere… Uite, astea sunt adevăratele părţi horror ale poveştilor despre Japonia pe care le-am auzit eu – cele în care vine vorba despre preţurile năucitor de mari de acolo – e drept, în concordanţă cu salariile japonezilor. Sau despre „înapoierea” incredibilă a ţăranilor din Japonia, sclavi ai unor obligaţii tradiţionale de neînchipuit pentru noi, europenii, şi complet opuse impresiei de avangardă SF pe care ne-au format-o imaginile din Tokio sau alte oraşe foarte mari de acolo. Sau despre amenzile de circulaţie locale, care i-ar potoli în câteva luni, cu siguranţă, pe toţi teribiliştii vitezomani de pe la noi. Poate o să vă mai povestesc pe-aici despre asta. Trebuie doar să îl prind pe bărbatu-meu în dispoziţie narativă. Eventual, când nu e copilul de faţă. Că n-aş vrea să mai aibă coşmaruri cum a avut, desigur, azi-noapte:

– Mama, ştii ce am visat?

Bănuiesc.

– Hotelul ăla lui tata din Japonia. Doar că, în locul lui tata, eram eu…

Am bănuit bine.

Anunțuri

16 gânduri despre „Poveşti de îngrozit copiii

  1. :))) Oameni rai! Chinuiti bietul copil! Pot s-o inteleg pe draga de Luna. Eu, daca as fi ajuns acolo printr-o intamplare, cred ca mi-as fi dat duhul la receptie, inainte de a ma plimba aia in tuhasul gol pe acolo. 😀 Altfel, de la mine din fotoliu, experienta mi se pare foarte interesanta. 😉

    Apreciat de 1 persoană

  2. :))))) vaidimini, nu mai speriati copilul
    Cat de SF ce povestesti tu. Noi (ma rog, copilul ) vrem sa mergem in Japonia, sa ma pregatesc sufleteste deci. Bine, noi nu avem nici bani nici prieteni nici interes sa dam asemenea sume pe asemenea experiente , dar trebuie sa ne pregatim serios pt socul cultural. Noi ne gandeam undeva la anul sau urmatorul an, cu niscaiva cursuri de japoneza si cultura, copilul included, ca e visul lui si daca dam o caciula de bani s-o facem educativ, dar asa cevaaaa

    Apreciază

    • Suna misto planul copilului, va urez de pe acum distractie placuta! 🙂
      Mai am povesti dintr-astea, despre cat de al naibii de ciudat se traieste acolo. Pana la anu’, poate le scriu pe toate, ca sa fiti pregatiti cand plecati. Desi si eu ma credeam pregatita dupa ce citisem niste Amelie Nothomb, dar tot m-a socat barbatu-meu cu ale lui…

      Apreciază

  3. Si copilul nostru isi doreste sa mergem in Japonia (e dispus chiar sa contribuie la asta cu banii din pusculita).

    Revenind la subiect, la noi e ceva asemanator cu mentiunea ca nu sunt sigura daca e pudoare / rusine sau, pur si simplu, indiferenta (are aproape 10 ani). Ca sa ii venim in intampinate (nestiind daca nu cumva au aparut discutii intre colegi la scoala) – citim impreuna dintr-o carte haioasa (conceputa exact pt varsta lor) si incercam sa-i explicam una-alta, deocamdata pune intrebari despre particularitatile anatomice… si cam atat. Cat despre fete, citez „Suntem in razboi cu ele”. Este (sper) o etapa fireasca, asteptam nerabdatori sa vedem ce va urma 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  4. Ca tot suntem in extremul Orient, privind interesul pentru sex, voi și Luna sunteti intr-o perfecta armonie Yin-Yang.
    Dupa ceva timp, rolurile voastre se vor schimba, dar pe ansamblu armonia ramane.
    Foarte multe intrebari!
    Ce te faci daca ”bratara” te trimite in camera alaturata si acolo dai peste o persoana de acelasi sex?
    In situatia asta, daca esti de acord cu d-na Pruna, nu este nici o problema. Cum nu impartasesc ideile d-nei Pruna as fi fost intr-o situatie de nedorit.
    Totusi, nu sunt lamurit cine a facut masajul sotului tau?

    Apreciază

    • Nu stiu despre ce idei este vorba: ce-a zis doamna Pruna? Presupun ca este vorba despre ministra justitiei, deci pot presupune si ca a propus penitenciare mixte, dar nu creddddd……
      Cat despre masaj, nu stiu si prefer sa ramana asa. Mie mi-a zis odata o femeie inteleapta ca secretul longevitatii casniciei ei era ca, chiar si dupa treizeci de ani, il suna intotdeauna pe barbatu-sau inainte sa ii faca o vizita la cabinet (era stomatolog), pentru orice eventualitate 😉

      Apreciat de 1 persoană

      • Ministresa nu este de acord cu proiectul de reviziuire a Constitutiei in sensul definirii familiei drept casatoria intre un barbat si o femeie.
        Cum este subordonata unor interese straine de Romania, nu o intereseaza vointa poporului roman.

        In rest, ai adoptat o pozitie foarte inteleapta.

        Apreciază

        • Aha, nu stiam. Stiu ca este un subiect care a aprins multe spirite in ultima vreme, desi eu nu inteleg de ce. Am acelasi punct de vedere ca si doamna Pruna, si jur ca nu sunt subordonata nimanui. Cu exceptia copilului propriu, care face ce vrea cu mine, bineinteles 🙂

          Apreciază

    • Ma bucur ca iti place. Ai un fel de preview asupra partii roz a cresterii unei fetite. Partea cealalta o s-o experimentati si voi cat de curand – cand se duce epoca de aur a bebeluseniei dragalase si incep fitzele, toanele, tantrumurile etc. etc. etc. 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s