Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Publicitate

Un gând despre „Vacanţa la Odorhei (partea I)

  1. Pingback: Vacanţa la Odorhei (partea a II-a) | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.