Câini fără botniţă şi stăpâne aşijderea

Două subiecte inflamează bucureştenii până la limita paroxismului: maşinile şi câinii. Adică traficul şi locurile de parcare, pe de o parte, şi maidanezii şi câinii altora, pe de altă parte. Eu am avut parte aseară de o combinaţie între cele două: o păruială verbală, în parcare, datorată unor căţei.

Mă întorceam de la Giurgiu, lucru pe care îl fac destul de des şi care presupune, de fiecare dată, o logistică extrem de complicată. E cam ca în problema aceea de logică, în care ţi se dau o varză, o capră şi un lup, iar tu trebuie să îi treci întregi pe partea cealaltă a unui râu, într-o barcă cu doar două locuri. Problema mea de azi suna aşa: se dau una bucată copil mic şi neputincios, altă bucată câine mic dar năbădăios, o valiză mare, şase sacoşe, o lădiţă de aprozar şi două cartoane cu ouă. Din câte drumuri se pot transporta cele de mai sus în siguranţă, din parcarea aflată la câteva zeci de metri de intrarea blocului şi până la etajul al şaptelea al respectivului bloc? A se lua în calcul şi necesitatea deschiderii şi închiderii multor uşi, precum şi probabilitatea ca liftul să nu meargă. Răspunsul teoretic bătea spre trei drumuri. În practică, am încercat curajos să rezolv problema doar din două. Drept pentru care am alocat copilului o punguţă şi câinele, iar eu tocmai încercam să leg două sacoşe de troller, să piramidez ouăle pe lădiţă şi să şi închid uşile maşinii, când ţipetele disperate ale Lunei m-au făcut să rămân cu ouăle în poală şi cu haionul în cap:

– Babe, nu! Babe, nuuuuu!

Pe partea cealaltă a drumului, o doamnă (sau cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere), îşi ţinea cu greu în lesă dulăul, o combinaţie neagră şi neprietenoasă de ceva gen labrador, doberman, dog şi rottweiler. Luna o ţinea şi mai greu în lesă pe căţeluşa noastră, Babe, un Jack Russell, e drept, cam grăsuţ, totuşi de-a dreptul minuscul prin comparaţie cu corcitura. Pentru cine nu ştie, căţeii de talie mică habar nu au că sunt atât de mici şi, cu cât sunt mai pitici, cu atât sunt mai neînfricaţi în a-i aborda pe semenii lor uriaşi. Iar când mai e vorba şi de o rasă de genul alei noastre, practicantă înnăscută de kangoo jumps fără ghete speciale, ei bine, atunci raportul de forţă al lesei se schimbă, iar copilul aflat la celălalt capăt al ei începe şi el să practice, involuntar, un fel de sanie pe asfalt, doar că pe burtă şi fără sanie.

M-am grăbit să înghesui la loc bagajele în portbagaj şi m-am înfiinţat hotărâtă lângă copil (cred că şi eu sunt corcită cu vreun Jack Russell, pentru că, în ciuda faptului că nici măcar ca donator de sânge nu mă acceptă, pentru că nu am cincizeci de kile, mă înfig războinică în orice situaţie care cere vitejie întru apărarea celor şi mai slabi decât mine). Doamna era toată un zâmbet şi mi-a declarat cu ceea ce ea presupunea că ar trebui să fie grija faţă de aproapele:

– Vedeţi că al meu sare la bătaie, mai ales cu ăştia mici. Să-l ţină bine!

Un moment de confuzie. Urmat de alt moment de confuzie. Nu înţelegeam şi pace de ce un om în toată firea, care plimbă cu nonşalanţă pe stradă un animal bătăuş şi mai greu decât mine, ar avertiza un copil de cinci ani să-şi ţină în lesă căţeluşul de mărimea unui purcel de lapte, care dă din coadă şi sare în sus de bucurie şi de chef de joacă.

– Păi, atunci, ţineţi-l dumneavoastră bine, am găsit eu puterea să zic ceva şi să mai şi zâmbesc pe deasupra.

– Îl ţin, dar mi-e greu, răspunde doamna, continuând să rămână pe loc şi să se uite la circ.

Nenumărate momente de confuzie. De ce nu pleacă cu el de acolo, atunci?! E totuşi o doamnă ieşită la plimbarea de seară cu câinele. Iar noi suntem nevoite să mai rămânem o vreme pe lângă maşina noastră, lucru evident pentru oricine după multitudinea bagajelor împrăştiate peste tot prin jur. Continui să zâmbesc, deşi simt cum confuzia devine enervare pe măsură ce timpul trece absurd:

– Ar trebui să îi puneţi o botniţă, măcar.

Zâmbete largi şi de partea cealaltă a drumului:

– Nu trebuie.

– Ba eu aşa cred, după talia câinelui dumneavoastră. Sunt chiar foarte sigură că legea aşa spune.

De obicei, când bag chestia cu legea în toiul disputelor mele stradale, mă simt dintr-o dată mai în siguranţă. Eu am încredere în diversele organe dedicate prezervării ordinii publice, deşi nu întotdeauna acestea şi reuşesc să îmi rezolve problemele (după cum am povestit în Super-eroii de sector şi Un măr pe zi ţine poliţia departe). Aşa că şi acum m-am liniştit în mod miraculos şi i-am întors spatele doamnei care, nemişcată, îmi ţinea un lung discurs legat de botniţe, din care m-am hotărât să nu mai aud nimic. Reluându-mi delicata ocupaţie cu aranjatul bagajelor, am mormăit, totuşi, în barbă:

– Şi fă paşi de aici, pentru că am treabă!

Din păcate, ori lipsa bărbii a făcut ca sunetele să se disperseze la un volum mult prea ridicat, ori doamna era dotată cu un auz extraordinar de fin, fapt e că invitaţia mea presupus discretă a fost recepţionată în clar pe vizavi. Iar doamna s-a metamorfozat subit:

– Ceeee? Ce-ai zis? Nu ţi-e ruşine să îmi spui MIE aşa ceva? Toate proastele cu tupeu pe stradă! Bla-bla-bla, bla-bla-bla (adică ea spunea altceva, dar eu, nu ştiu de ce, iar nu auzeam nimic). Voi, astea, fără nicio educaţie, proasto!

Pe-asta cu educaţia am auzit-o şi m-a pufnit râsul, că doar nu era să mă apuc să plâng când o cuconiţă mă acuză de troglodire, după vreo douăzeci de ani de şcoli.

– Hai să ne batem în CV-uri, atunci!, i-am aruncat eu zmeoaicei provocarea, râzând de-a binelea.

Şi-a oprit o nano-secundă şuvoiul de complimente referitoare la pregătirea mea academică şi şi-a re-orientat rapid tirul către originile mele:

– Ţăranco ce eşti! Pun pariu că eşti de la ţară! Veniţi toate ţărăncile la Bucureşti şi vă daţi mari!

Nici pe-asta n-a nimerit-o, dar, pe când reflectam amuzată dacă are sens să îi mai răspund, observ în depărtare un bărbat. Stătea la vreo cincisprezece metri de noi, cu un aer trist şi părea să aştepte deznodământul. Îl întreb, mai mult prin semne:

– E a dumneavoastră?

Atât de elocvent a ridicat din umeri a lehamite şi neputinţă, încât amuzamentul meu s-a transformat în milă pentru bietul bărbătuş nevoit să împartă locuinţa cu un puhoi de vorbe incoerente şi un câine violent.

– Cred că e hormonal, i-am comunicat eu diagnosticul. Încercaţi cu nişte sex.

Şi am ilustrat din nou, prin semne, ceea ce îl sfătuiam să facă, în speranţa că va înţelege, de la distanţa aia şi peste discursul de neoprit al femeii lui, care ar putea fi soluţia problemei. Deşi sfatul a funcţionat remarcabil, doamna tăcând ca prin minune şi hotărându-se, în sfârşit, să plece de lângă noi, cu tot cu câine (probabil se grăbea să înceapă tratamentul), îmi propun să învăţ să mimez „divorţ”, până la următorul incident. Nu de alta, dar azi am avut noroc că fi-mea era ocupată exclusiv să ţină bine lesa câinelui, altfel nu m-ar fi mirat să mă întrebe de ce îi arătam domnului acela mic şi amărât cum se agită coctailurile.

Anunțuri

5 gânduri despre „Câini fără botniţă şi stăpâne aşijderea

  1. Vezi ce inseamna sa discuti cu ”doamnele” si sa te expui!
    Din start era clar ca aveati universuri total diferite, adica tu il vedeai si intelege pe al ei, dar ea nu te vedea si intelege pe tine.
    Tipic pentru mediul giurgiuvean, cu tantitze aspirante la postul de doamne.
    Cu astfel de personaje discutiile nu-si au rostul.
    Problema este ca ea nu avea ce pierde, pe cand tu da!
    Oricum, o poti lua ca pe o situatie amuzanta.
    Bine ca Luna a stapanit ”fiara” voastra!

    Apreciază

    • Mi se intampla des sa intru in conflicte stradale pentru ca am un impuls necontrolat de a ma baga unde nu-mi fierbe oala, crezand ca imi fierbe. Cum ar fi, de ex., cand atrag atentia cuiva care se poarta nepotrivit cu un copil, cu un animal sau cu natura. De obicei, ma enervez, uneori ma pun in pericol fizic, dar consider ca imi fac datoria de om si cetatean. In cazul de fata, clar doar m-am amuzat. Am aflat dupa cateva zile ca doamna cu pricina e atat de cunoscuta prin cartier incat a fost recunoscuta imediat din povestirea mea de pe blog 🙂 Si o mica precizare: incidentul a fost in Bucuresti, nu in Giurgiu, iar aici calitatea umana e mea variata decat oriunde in tara…

      Apreciază

  2. Pingback: La Casa Experimentelor | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s