Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Reclame

Expresii care ar trebui interzise

Mâine fac 46 de ani. Ca de obicei, de ceva timp încoace, nu mă bucur că mai îmbătrânesc cu un an în acte. Până spre patruzeci, profitam de orice ocazie (sau le cream) pentru a organiza ceva festiv, cât de mic: aniversări cu surprize, cine romantice, băi, dormitoare – ştiam să fac din orice obiecţel un accesoriu şic pentru acompanierea unui moment de neuitat, în vederea căruia mă pregăteam cu entuziasm, uneori zile, alteori doar minute, în funcţie de circumstanţe. Eram specialistă în realizarea unor meniuri sofisticate, chiar dacă doar încropite din ceea ce aveam la îndemână, în frigider, aveam mereu mintea plină cu idei de surprize pentru cei dragi şi şifonierul plin cu rochii de ocazie şi lenjerie sexy. Mă simţeam bine cu mine însămi, iar asta se vedea în bucuria cu care trăiam şi în felul în care arătam, cu ani buni mai tânără decât media celor de vârsta mea.

Apoi s-a îmbolnăvit mama, apoi s-a născut fiică-mea, apoi am îmbătrânit brusc. Entuziasmul aşteptărilor nu îşi mai avea rostul, în condiţiile în care, de la o zi la alta, apăreau mereu surprize (neplăcute, de data aceasta). Nopţile nedormite şi responsabilităţile uriaşe care mă copleşeau uneori m-au făcut rapid, în numai câteva luni, să nu mai dau nimănui motiv nici să mă fluiere pe stradă, nici să se mire la auzul vârstei mele. Şi cum să mă mai îmbrac elegant când drumurile mele se limitau la parc, piaţă şi cratiţă, inexorabil cu un copil mic atârnat de mine? Ca să nu mai vorbim despre lenjeria sexy, care a devenit motiv de clandestinitate la noi în casă, după ce pudica mea fetiţă m-a văzut îmbrăcată cu o cămaşă de noapte mai vaporoasă. După aventura aceea nocturnă, cu maşini arzând în parcare şi alergătură în baston prin cartier, îmi propusesem să mă întorc la cămăşile de noapte sexy, pentru orice eventualitate de dezastru, măcar. Doar că, atunci când am încercat să fac asta şi am dezgropat din şifonier un astfel de articol vestimentar, Luna (scorpie încă de la cinci ani, cât avea la acel moment), m-a certat zdravăn:

– Mama, asta e cea mai proastă rochie a ta.

– De ce?

– Păi uite cum ţi se văd chiloţii prin ea!

Avea dreptate, puteam să o contrazic? Şi aşa se face că am renunţat la a mă mai îmbrăca „prost”, pentru a nu da exemplul nepotrivit copilului… Dar, dacă fizic trebuie să mă mulţumesc cu vârsta pe care o am şi o arăt din plin, mintea mi-a rămas, totuşi, tânără. Şi nu e un clişeu. Chiar am descoperit cu mirare că gândesc exact ca în adolescenţă, că am aceleaşi temeri şi timidităţi ca atunci, că sunt la fel de naivă în încrederea mea în oameni şi că visez tot la idealuri tinereşti (ca dragostea, muzica şi un râs sănătos), în loc să am dorinţe „mature” de stabilitate financiară sau de lux material opulent. Şi asta după ce am avut revelaţia că ochii mamei mele şi-au păstrat uimirea până la aproape nouăzeci de ani; era un copil ascuns, de fapt, în spatele acelor ochi verzi, poate singurul lucru rămas neschimbat după atâta vreme, martor al frumuseţii ei de odinioară.

La toate astea mă gândeam ieri, la volan, venind spre casă. Eram nehotărâtă dacă să marchez cumva momentul cu o masă festivă – între timp, Luna mi-a rezolvat nehotărârea, organizându-mi ea o petrecere-surpriză: şi-a invitat acasă câteva prietene, pentru o petrecere în pijamale; cred că va fi distractiv (pentru ele). Mă întristasem, iar, la gândul trecerii de neoprit a anilor peste corpul şi speranţele mele. Apoi mă îmbărbătasem cu acest gând minunat al eternităţii tinere a spiritului, mă hotărâsem să fiu mai veselă, totuşi, e doar o aniversare şi nu înmormântarea mea, ce naiba!, dădusem tare radio-ul şi fredonam optimistă melodioarele astea la modă în ziua de azi, care o bucură atât de tare pe fiică-mea încât sunt nevoită să le ascult şi eu, în buclă, până ajung să-mi placă şi mie, cât de cât… în fine, mă pregăteam să trec cu mai mult curaj peste încă un prag anual ce mă apropie de mult-temutul 50 (wow!), când a sunat telefonul. M-am uitat la ecran (nu mă spuneţi Poliţiei rutiere, vă rog) – era agenta imobiliară pe care am însărcinat-o să îmi găsească chiriaş pentru apartamentul mamei. Trebuia, deci, să răspund, suna a bani apelul acela:

– Săru’ mâna!, am auzit eu în receptor.

Şi cam atât a ţinut entuziasmul meu.

Cred că există expresii care ar trebui interzise prin lege, sub ameninţarea unor sancţiuni drastice, eventual penale. Ca de exemplu „Săru’ mâna” spus de o puştoaică de douăzeci şi ceva de ani unei tinere de doamne de patruzeci şi puţin. Nu-i aşa că ar fi o idee bună?

Maria din România

O cheamă Maria şi pare obosită.

  • O noapte grea?, îi zâmbesc eu complice.
  • Mda… La unu şi jumătate am terminat…

Fac calculul. A lucrat mai mult de şaptesprezece ore ieri. La fel şi alaltăieri. Iar azi, deşi ar fi ziua ei liberă, e din nou la serviciu, dis-de-dimineaţă, în restaurantul acestei pensiuni în care am locuit pentru o săptămână.

  • Dar nu mai pot, continuă Maria. Azi plec.

Şi ochii i se umplu de lacrimi, pe care se chinuie să nu le lase să cadă. Îmi dau seama că nu e numai obosită, ci şi plânsă. Nu îi e uşor să renunţe la serviciul care o ţine aproape de fiica ei.

Maria are 26 de ani şi o fiică de şase. Pe fetiţă o creşte bunica, într-un sat din apropiere. Ar lua-o cu ea în Spania, unde a lucrat în ultima vreme, dar nu îi dă semnătură tatăl, ca să o poată scoate din ţară. Deşi nici bani nu îi dă, să o ajute cu creşterea. Dar îl va da în judecată cândva. Poate chiar anul ăsta, care abia a început. Şi îşi va lua copilul cu ea, pentru că nu mai poate aşa – ea singură acolo, fetiţa singură aici. Îşi va găsi ceva bun de lucru şi o va da la şcoală. O să aibă bani şi de haine, şi de mâncare, că aici de-abia se descurcă cu cheltuielile. Va fi bine. Şi ochii Mariei se umplu din nou de lacrimi.

Fiică-mea înţelege tristeţea şi se intimidează. Ea o place pe Maria, e preferata ei:

  • Azi e Maria de serviciu, hai să mergem mai repede la masă, ca să profit de ea!, m-a grăbit Luna într-o zi.

Şi Maria o place. Îi spune „Prinţesico” şi îi dă o bombonică suplimentară la lăpticul de dimineaţă. Îi arată poze cu fetiţa ei, îi povesteşte despre iepuraşii şi căţeii de la ţară…

  • Nu merită să mai stau aici. Am încercat, am VRUT să rămân, dar nu pot. Nu pentru 700 de lei, cât îmi dă. Nici cizme ca lumea nu pot să-i iau lu’ a mică, acum, că a venit zăpada. Ce să mai zic de un suc! Uite, ăla de-acolo, îmi arată Maria spre o sticluţă pe care scrie ceva cu „aloe”, în vitrina frigorifică. Aici e 10 lei, nu îmi permit să îl cumpăr, iar în Spania e doar 1,20 Euro. De ce?

Nu ştiu să-i răspund. Mi se întâmplă rar, de obicei la moartea cuiva mi se blochează mintea, iar acum nu a murit nimeni. Sau poate că a murit ceva important – speranţa noastră de mai bine în ţara asta sălbăticită, furată şi golită de bunătate.

Plecăm. Azi se termină vacanţa, trebuie să ne întoarcem acasă. Îi ating umărul Mariei şi îi urez succes:

  • Va fi bine!, o asigur eu cu jumătate de glas.

Acum ne dau amândurora lacrimile. Ştim amândouă că nu va fi aşa.

Pe drum, o voce neutră de la radio ne anunţă că în Spania se caută 800 de muncitori necalificaţi în agricultură și un maseur. Se mai caută şi în alte ţări muncitori agricoli – căpşunari şi măzărari -, dar şi medici (mulţi medici), îngrijitori de persoane, ospătari, şoferi şi IT-işti.

Acum îmi pare rău că l-am certat pe bărbatul meu pentru generozitatea cu care le-a lăsat bacşişuri chelnerilor de la pensiune. Nu am înţeles de ce să-i laşi 7-8 lei bacşiş cuiva care habar nu are cum se aranjează tacâmurile pe o masă sau care îţi pune fix în faţă un pahar prea plin. M-am supărat că mereu am primit comanda după o oră, chiar două, de aşteptare. Şi că ciorba venea prea fierbinte şi că mai nimic nu era pe gustul meu. Acum ştiu că şi la bucătărie lucra o Maria. Alta şi, totuşi, la fel.

Alienare

– Mama, dacă la început a fost un singur om, atunci de ce nu suntem toţi o singură familie?

Uriaşă întrebare a putut pune copilul ăsta la numai şase ani şi-un pic! Evoluţia şi creaţia, istoria consemnată sau doar închipuită, războaiele pornite de conducători lacomi sau habotnici, dragostea şi ura convieţuind egale în inimile noastre, cruciadele, rugurile şi vălurile, zeii şi profeţii atât de numeroşi, atât de diferiţi, Biblia, Talmudul şi Coranul, banii şi trufia proştilor care trăiesc doar pentru a-i aduna. Toate ar trebui explicate pentru a da o umbră de răspuns acestei întrebări pornite din simpla, dar imensa nevoie de iubire – nevoia de a da şi a primi iubire – pe care o simt copiii noştri.

– Ai dreptate, Luna, aşa ar trebui să fim. O singură familie. Te iubesc, puiul meu înţelept!

Rezolv cu un pupic lipsa răspunsului veritabil, aşa cum încă mai rezolv vânătăile şi cucuiele micii copilării, deşi trec oricum până a doua zi. Nu mă simt în stare să-i recunosc copilului meu că nu vreau deloc să fiu din aceeaşi familie cu unii oameni. Cu din ce în ce mai mulţi dintre ei. Cu aceia care m-au învins, prin teroare.