Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Reclame

Expresii care ar trebui interzise

Mâine fac 46 de ani. Ca de obicei, de ceva timp încoace, nu mă bucur că mai îmbătrânesc cu un an în acte. Până spre patruzeci, profitam de orice ocazie (sau le cream) pentru a organiza ceva festiv, cât de mic: aniversări cu surprize, cine romantice, băi, dormitoare – ştiam să fac din orice obiecţel un accesoriu şic pentru acompanierea unui moment de neuitat, în vederea căruia mă pregăteam cu entuziasm, uneori zile, alteori doar minute, în funcţie de circumstanţe. Eram specialistă în realizarea unor meniuri sofisticate, chiar dacă doar încropite din ceea ce aveam la îndemână, în frigider, aveam mereu mintea plină cu idei de surprize pentru cei dragi şi şifonierul plin cu rochii de ocazie şi lenjerie sexy. Mă simţeam bine cu mine însămi, iar asta se vedea în bucuria cu care trăiam şi în felul în care arătam, cu ani buni mai tânără decât media celor de vârsta mea.

Apoi s-a îmbolnăvit mama, apoi s-a născut fiică-mea, apoi am îmbătrânit brusc. Entuziasmul aşteptărilor nu îşi mai avea rostul, în condiţiile în care, de la o zi la alta, apăreau mereu surprize (neplăcute, de data aceasta). Nopţile nedormite şi responsabilităţile uriaşe care mă copleşeau uneori m-au făcut rapid, în numai câteva luni, să nu mai dau nimănui motiv nici să mă fluiere pe stradă, nici să se mire la auzul vârstei mele. Şi cum să mă mai îmbrac elegant când drumurile mele se limitau la parc, piaţă şi cratiţă, inexorabil cu un copil mic atârnat de mine? Ca să nu mai vorbim despre lenjeria sexy, care a devenit motiv de clandestinitate la noi în casă, după ce pudica mea fetiţă m-a văzut îmbrăcată cu o cămaşă de noapte mai vaporoasă. După aventura aceea nocturnă, cu maşini arzând în parcare şi alergătură în baston prin cartier, îmi propusesem să mă întorc la cămăşile de noapte sexy, pentru orice eventualitate de dezastru, măcar. Doar că, atunci când am încercat să fac asta şi am dezgropat din şifonier un astfel de articol vestimentar, Luna (scorpie încă de la cinci ani, cât avea la acel moment), m-a certat zdravăn:

– Mama, asta e cea mai proastă rochie a ta.

– De ce?

– Păi uite cum ţi se văd chiloţii prin ea!

Avea dreptate, puteam să o contrazic? Şi aşa se face că am renunţat la a mă mai îmbrăca „prost”, pentru a nu da exemplul nepotrivit copilului… Dar, dacă fizic trebuie să mă mulţumesc cu vârsta pe care o am şi o arăt din plin, mintea mi-a rămas, totuşi, tânără. Şi nu e un clişeu. Chiar am descoperit cu mirare că gândesc exact ca în adolescenţă, că am aceleaşi temeri şi timidităţi ca atunci, că sunt la fel de naivă în încrederea mea în oameni şi că visez tot la idealuri tinereşti (ca dragostea, muzica şi un râs sănătos), în loc să am dorinţe „mature” de stabilitate financiară sau de lux material opulent. Şi asta după ce am avut revelaţia că ochii mamei mele şi-au păstrat uimirea până la aproape nouăzeci de ani; era un copil ascuns, de fapt, în spatele acelor ochi verzi, poate singurul lucru rămas neschimbat după atâta vreme, martor al frumuseţii ei de odinioară.

La toate astea mă gândeam ieri, la volan, venind spre casă. Eram nehotărâtă dacă să marchez cumva momentul cu o masă festivă – între timp, Luna mi-a rezolvat nehotărârea, organizându-mi ea o petrecere-surpriză: şi-a invitat acasă câteva prietene, pentru o petrecere în pijamale; cred că va fi distractiv (pentru ele). Mă întristasem, iar, la gândul trecerii de neoprit a anilor peste corpul şi speranţele mele. Apoi mă îmbărbătasem cu acest gând minunat al eternităţii tinere a spiritului, mă hotărâsem să fiu mai veselă, totuşi, e doar o aniversare şi nu înmormântarea mea, ce naiba!, dădusem tare radio-ul şi fredonam optimistă melodioarele astea la modă în ziua de azi, care o bucură atât de tare pe fiică-mea încât sunt nevoită să le ascult şi eu, în buclă, până ajung să-mi placă şi mie, cât de cât… în fine, mă pregăteam să trec cu mai mult curaj peste încă un prag anual ce mă apropie de mult-temutul 50 (wow!), când a sunat telefonul. M-am uitat la ecran (nu mă spuneţi Poliţiei rutiere, vă rog) – era agenta imobiliară pe care am însărcinat-o să îmi găsească chiriaş pentru apartamentul mamei. Trebuia, deci, să răspund, suna a bani apelul acela:

– Săru’ mâna!, am auzit eu în receptor.

Şi cam atât a ţinut entuziasmul meu.

Cred că există expresii care ar trebui interzise prin lege, sub ameninţarea unor sancţiuni drastice, eventual penale. Ca de exemplu „Săru’ mâna” spus de o puştoaică de douăzeci şi ceva de ani unei tinere de doamne de patruzeci şi puţin. Nu-i aşa că ar fi o idee bună?

Maria din România

O cheamă Maria şi pare obosită.

  • O noapte grea?, îi zâmbesc eu complice.
  • Mda… La unu şi jumătate am terminat…

Fac calculul. A lucrat mai mult de şaptesprezece ore ieri. La fel şi alaltăieri. Iar azi, deşi ar fi ziua ei liberă, e din nou la serviciu, dis-de-dimineaţă, în restaurantul acestei pensiuni în care am locuit pentru o săptămână.

  • Dar nu mai pot, continuă Maria. Azi plec.

Şi ochii i se umplu de lacrimi, pe care se chinuie să nu le lase să cadă. Îmi dau seama că nu e numai obosită, ci şi plânsă. Nu îi e uşor să renunţe la serviciul care o ţine aproape de fiica ei.

Maria are 26 de ani şi o fiică de şase. Pe fetiţă o creşte bunica, într-un sat din apropiere. Ar lua-o cu ea în Spania, unde a lucrat în ultima vreme, dar nu îi dă semnătură tatăl, ca să o poată scoate din ţară. Deşi nici bani nu îi dă, să o ajute cu creşterea. Dar îl va da în judecată cândva. Poate chiar anul ăsta, care abia a început. Şi îşi va lua copilul cu ea, pentru că nu mai poate aşa – ea singură acolo, fetiţa singură aici. Îşi va găsi ceva bun de lucru şi o va da la şcoală. O să aibă bani şi de haine, şi de mâncare, că aici de-abia se descurcă cu cheltuielile. Va fi bine. Şi ochii Mariei se umplu din nou de lacrimi.

Fiică-mea înţelege tristeţea şi se intimidează. Ea o place pe Maria, e preferata ei:

  • Azi e Maria de serviciu, hai să mergem mai repede la masă, ca să profit de ea!, m-a grăbit Luna într-o zi.

Şi Maria o place. Îi spune „Prinţesico” şi îi dă o bombonică suplimentară la lăpticul de dimineaţă. Îi arată poze cu fetiţa ei, îi povesteşte despre iepuraşii şi căţeii de la ţară…

  • Nu merită să mai stau aici. Am încercat, am VRUT să rămân, dar nu pot. Nu pentru 700 de lei, cât îmi dă. Nici cizme ca lumea nu pot să-i iau lu’ a mică, acum, că a venit zăpada. Ce să mai zic de un suc! Uite, ăla de-acolo, îmi arată Maria spre o sticluţă pe care scrie ceva cu „aloe”, în vitrina frigorifică. Aici e 10 lei, nu îmi permit să îl cumpăr, iar în Spania e doar 1,20 Euro. De ce?

Nu ştiu să-i răspund. Mi se întâmplă rar, de obicei la moartea cuiva mi se blochează mintea, iar acum nu a murit nimeni. Sau poate că a murit ceva important – speranţa noastră de mai bine în ţara asta sălbăticită, furată şi golită de bunătate.

Plecăm. Azi se termină vacanţa, trebuie să ne întoarcem acasă. Îi ating umărul Mariei şi îi urez succes:

  • Va fi bine!, o asigur eu cu jumătate de glas.

Acum ne dau amândurora lacrimile. Ştim amândouă că nu va fi aşa.

Pe drum, o voce neutră de la radio ne anunţă că în Spania se caută 800 de muncitori necalificaţi în agricultură și un maseur. Se mai caută şi în alte ţări muncitori agricoli – căpşunari şi măzărari -, dar şi medici (mulţi medici), îngrijitori de persoane, ospătari, şoferi şi IT-işti.

Acum îmi pare rău că l-am certat pe bărbatul meu pentru generozitatea cu care le-a lăsat bacşişuri chelnerilor de la pensiune. Nu am înţeles de ce să-i laşi 7-8 lei bacşiş cuiva care habar nu are cum se aranjează tacâmurile pe o masă sau care îţi pune fix în faţă un pahar prea plin. M-am supărat că mereu am primit comanda după o oră, chiar două, de aşteptare. Şi că ciorba venea prea fierbinte şi că mai nimic nu era pe gustul meu. Acum ştiu că şi la bucătărie lucra o Maria. Alta şi, totuşi, la fel.

Alienare

– Mama, dacă la început a fost un singur om, atunci de ce nu suntem toţi o singură familie?

Uriaşă întrebare a putut pune copilul ăsta la numai şase ani şi-un pic! Evoluţia şi creaţia, istoria consemnată sau doar închipuită, războaiele pornite de conducători lacomi sau habotnici, dragostea şi ura convieţuind egale în inimile noastre, cruciadele, rugurile şi vălurile, zeii şi profeţii atât de numeroşi, atât de diferiţi, Biblia, Talmudul şi Coranul, banii şi trufia proştilor care trăiesc doar pentru a-i aduna. Toate ar trebui explicate pentru a da o umbră de răspuns acestei întrebări pornite din simpla, dar imensa nevoie de iubire – nevoia de a da şi a primi iubire – pe care o simt copiii noştri.

– Ai dreptate, Luna, aşa ar trebui să fim. O singură familie. Te iubesc, puiul meu înţelept!

Rezolv cu un pupic lipsa răspunsului veritabil, aşa cum încă mai rezolv vânătăile şi cucuiele micii copilării, deşi trec oricum până a doua zi. Nu mă simt în stare să-i recunosc copilului meu că nu vreau deloc să fiu din aceeaşi familie cu unii oameni. Cu din ce în ce mai mulţi dintre ei. Cu aceia care m-au învins, prin teroare.

Duşuri scoţiene pe cord deschis

Vineri

Fiică-mea se trezeşte veselă: azi e primul Halloween pe care o las să ȋl sărbătorească. O ȋmbrac ȋn negru, ȋşi ia dovleacul de pictat la şcoală şi pleacă cu infinit mai mult entuziasm decȃt ȋntr-o zi oarecare.

După ore mergem la doctor, cu inima strȃnsă. Ne ȋnchipuim că urechea afectată de otite e şi mai rău acum, cȃnd Luna e răcită. Surprinzător, urechea arată bine.

Mȃncăm ȋmpreună cu tati (uraaaa!) la cȃrciumioara noastră din cartier. Deseară e petrecerea, Luna nu poate nici măcar să doarmă după-amiază de emoţie. Eu pot. O lăsăm la club şi noi vedem un film pentru oameni mari. O luăm ȋnapoi.

Ne uităm la Vocea Romȃniei şi ne bucurăm că mȃine e weekend, putem să ne trezim tȃrziu.

Undeva, cineva se gȃndeşte unde să iasă ȋn oraş la noapte – are de ales ȋntre două concerte. Ȋl alege pe cel din clubul Colectiv. Altundeva, altcineva e la o petrecere de copii. Regretă ȋn gȃnd că nu a putut pleca la Bucureşti, să-i vadă pe băieţii de la Goodbye to Gravity. Dar băieţelul lui a insistat să rămȃnă cu el. Ȋi zȃmbeşte.

Sȃmbătă

Nu ne trezim tȃrziu. Ȋmi sună telefonul la ora şase. Soacră-mea ȋmi spune ceva despre un incendiu, mă ȋntreabă dacă suntem bine. O bombăn ȋn gȃnd, dar o şi ȋnţeleg: stau ȋn sectorul 4 şi ȋmi place rock-ul. Am fi putut fi acolo. Mă culc la loc, dar nu mai pot adormi. Cȃnd ajung la calculator, mă izbeşte realitatea. La cȃteva sute de metri de noi, au murit nişte oameni. Mulţi. Tineri. Rockeri. Arşi. Am trecut prin clădirea aia acum cȃteva zile şi am simţit-o muribundă. Scriu despre asta şi mi se răspunde că e prea tȃrziu. De ce nu am scris ȊNAINTE? Aşa e, puteam scrie ȋnainte. Ar fi citit o mȃnă de oameni, ar fi aprobat ȋn minte şi ar fi răsfoit mai departe netul.

După prȃnz, Luna pleacă cu taică-său la antrenamentul de baschet. Ȋmi văd de treburi, dar lipită de televizor şi de net. Ceva mă sȃcȃie. Un gȃnd urȃt, gȃndul că aş fi putut cunoaşte pe cineva din clubul de foc. Ȋndepărtez gȃndul ăsta ȋncă de dimineaţă, dar, iată, el nu vrea să plece. Şi atunci intru pe pagina de Facebook a fostului meu soţ, un adevărat pelerin al concertelor din Centrul Vechi pȃnă pe Wembley. Cineva a scris „R.I.P.” acolo. Nu e grav, poate e un prieten comun. Dar văd şi mesajul sec al maşinăriei, care contorizează evenimente: „Ieri: A participat la lansare Goodbye to Gravity…” Tot nu vreau să cred. Sora lui ȋmi confirmă, la telefonul care ȋmi tremură ȋn mȃnă, definitivul. Plȃng mult, plȃng ȋn hohote, plȃng a neputinţă. Sunt singură şi Luna nu mă poate vedea. După necazurile din ultimul an, nu mai suportă să mă vadă plȃngȃnd, intră ȋntr-un fel de criză a disperării de cum mă vede ȋntristată, aşa că trebuie să mă abţin mereu. Am vreo oră la dispoziţie ca să pot suferi după cȃt simt nevoia. Apoi mestec Aspacardine. Trebuie să nu sperii copilul.

Seara mergem la film. Ȋi promisesem de mult Lunei că vedem ȋmpreună „Hotel Transilvania 2”. Palpitaţiile continuă, imaginile ȋmi trec prin faţa ochilor, aud vag copiii rȃzȃnd prin sală. Doar mȃna iubitului meu mă linişteşte. El e alături indiferent de necazuri. E lȃngă mine de zece ani, tăcut, ȋnţelept şi ancorat ȋn realitate – exact opusul meu. Ȋi ating mȃna şi plȃng fără zgomot, ȋn ȋntunericul sălii.

Stau pȃnă tȃrziu de tot pe calculator. Mă umplu de toată suferinţa lumii.

Duminică

Refuz să mai ascult ştirile. E prea mult pentru tristeţea mea. Printre ȋndatoriri casnice, ȋncep să aştern pe hȃrtie amintiri despre morţi.

O duc pe Luna la baschet. E prima dată cȃnd o văd jucȃnd pe bune un meci. De obicei, fiind singura fată şi cea mai mică dintre toţi, e ignorată de colegi pe teren. Dar acum sunt doar doi la doi, iar coechipierul ei e nevoit să ȋi dea pase. Luna reuşeşte un coş. E fericită.

Public pe blog ce am scris. E un mesaj de iertare către cineva care a plȃns din cauza mea. Să ştie că ȋi dau acum lacrimile ȋnapoi. E o explicaţie către cunoscuţii care m-au crezut fără suflet. Şi o ȋncercare de a le arăta tuturor că, ȋn spatele numărului 15 de pe lista aia seacă a morţilor, se află un om cu o poveste de viaţă frumoasă. Nu un golan, nu un „satanist”. Mă uit cum numărul cititorilor creşte ȋn fiecare secundă. De zece ori mai mulţi ca de obicei. De douăzeci, treizeci…

Luni

Ȋmi duc copilul la gară, de dimineaţă, devreme. Pleacă ȋntr-o tabără scurtă. Pe drum, ȋntȃlnim un vecin care se oferă să care bagajul Lunei. E acelaşi tȃnăr corporatist care m-a ajutat, pe vremuri, să o urc ȋn pat pe vecina noastră bătrȃnă, singură şi aproape imobilă, pe care o externaseră la zece seara cei de la spitalul „Sf. Ioan” şi pe care o lăsase ambulanţierul la uşă. După două zile, vecina murea.

Ȋn metroul de ȋntoarcere, ȋmi sună telefonul. E prima dată cȃnd fiică-mea are un telefon la ea, pentru situaţii de urgenţă:

– Mama, te iubesc şi-mi este dor de tine! Pa!

Au trecut doar zece minute de cȃnd ne-am despărţit. Zȃmbesc.

Plec la Giurgiu. La volan, unde mă simt cel mai bine, ȋncerc să-mi mut gȃndurile de la tragedii. Nu pot. Ȋmi dau lacrimile la fiecare cȃine ucis nevinovat pe mijlocul drumului. Şi sunt mulţi, ca de fiecare dată cȃnd fac acest drum. De fiecare dată plȃng.

Sunt uimită de amploarea pe care au luat-o lucrurile. Informaţiile din toate domeniile se ȋngrămădesc ȋn creierul meu cu o viteză uimitoare. Toată lumea scrie, toată lumea vorbeşte, apar noutăţi senzaţionale din minut ȋn minut. Prevăd că esenţa va fi uitată, că scopurile vor fi deturnate şi că impostorii ȋşi vor asuma merite eroice ȋn următoarele zile. Ȋmi pare rău că reacţia societăţii e atȃt de mare, că netul e la liber pentru toţi şi că televiziunile toacă mărunt subiectul.

Văd o tichie roz ȋngenuncheată ȋn rugăciune lȃngă marea de lumȃnări de la Colectiv. Nu văd nici o sutană aurită.

Articolul meu e citit de zeci de mii de oameni pe blog şi e preluat de mari trusturi media. Mă ȋntreb dacă am făcut bine să expun aşa un om teribil de discret. Nu i-ar fi plăcut să citească titluri care ȋncep cu „Sfȃşȃietor” sau „Terifiant”. Nici mie nu ȋmi place. Apoi vin mesaje de la prieteni de-ai lui (toţi şi-l amintesc la fel ca mine, toţi ȋl regretă) şi comentarii sensibile de la oameni complet necunoscuţi, care plȃng citind, care se revoltă. Nimeni nu ȋnjură, nimeni nu urăşte, cenzurez un singur comentariu, care ȋl numeşte „aberatul ăsta” pe un terţ; nu vreau nimic murdar pe pagina asta, chiar dacă omul are, oarecum, dreptate.

Cred că morţii din club mai mor o dată, de rȃs, cȃnd aud de sus că sunt numiţi „ȋngeri”. Iar bărboşii decoraţi cu rang de cavaler improvizează un duel la mişto. După care ȋngerii şi eroii ȋşi aprind cȃte o ţigară şi redevin serioşi şi supăraţi. Cum au putut să cadă ȋn capcana asta?

Citesc un articol de blog ȋn care o pseudo-psiholoagă ȋndeamnă la boicotarea doliului impus. Mai bine ne ȋmbrăcăm ȋn roz şi zȃmbim, ca să aducem soarele ȋn zilele asta urȃte. Energie pozitivă, cică. Doar cȃţiva comentatori lucizi („Ia, du-te tu, cu rochiţa ta roz, la ȋnmormȃntarea unuia dintre copiii ăia şi zȃmbeşte-i familiei! Să vedem cam ce păţeşti!”), ȋn rest, cȃrd ȋn extaz, de parcă s-a fumat o căruţă de marijuana pe domeniul ăla. Mă uimeşte şi ȋntristează aprobarea primită de la o socioloagă pe care o respect. Chiar nimeni nu are habar de importanţa doliului? De alea patruzeci de zile, recunoscute şi de psihologie, şi de Biserică, drept necesare sufletului să ȋşi revină după o pierdere? Nici măcar trei zile de reflecţie naţională la prăpastia ȋn care am ajuns nu se pot suporta? Trebuie neapărat să ieşim ȋn evidenţă şocȃnd? Sau ne-a luat mult prea tare valul emoţiei pe toţi, de nu mai controlăm ceea ce spunem?

Pe seară, am cel mai citit blog din tot WordPress-ul. E primul articol scris la mare, foarte mare supărare, fără zece corecturi ȋnainte de publicare, fără teama de inconsecvenţă stilistică. Primul articol ȋn care nu este vorba deloc despre copilul meu, cel care ȋmi furnizează poveştile mele obişnuite, haioase şi nostalgice. Deşi, ȋntr-un fel, despre copii este vorba ȋn tot ceea ce se ȋntȃmplă acum, ȋn lupta noastră de azi. De ce durerea vinde mai bine decȃt bucuria? De ce ne ȋnsuşim mai uşor tristeţea altora decȃt exemplul lor, dat pe un ton prietenesc? De ce ne trebuie o moarte ca să preţuim viaţa?

Marţi

Pe stradă se sparge asfaltul. Ceva cu ţeava de gaz. Sunt la Giurgiu – un oraş ȋn care 25 de ani de capitalism nu au fost suficienţi pentru a asigura ȋncălzire şi apă caldă la bloc. Vila fostului primar de patru cincinale nu pare a avea astfel de probleme. Nici primarul nu are, deşi e la mintea cocoşului că ar trebui să doarmă ȋn ȋnchisoare acum. Buldozer, pickhammer uriaş, eu dorm după-amiază pe o canapea care trepidează. Acea jumătate de oră de jumătate de somn cu care m-am obişnuit de cȃnd sunt mamă.

Apare patriarhul la tv. Se enervează, mă enervează, scriu pe FB despre ipocrizie, răutate şi prostie. S-a ajuns mult prea departe cu discuţiile şi cu băgatul ȋn seamă zilele astea. Nu aşa ar fi trebuit să se ȋntȃmple. Ȋmi pare rău…

Ies tinerii ȋn stradă. Sunt surprinzător de mulţi. Ȋmi ȋnchipui că cei morţi sau răniţi ȋn club, dacă ar fi putut, ar fi fost printre ei. Generaţia care ar putea vindeca ţara, dacă ar vrea.

Aud că Arena Naţională nu a primit niciodată avizul Pompierilor. Mă ȋntreb dacă funcţionarul ăla care a refuzat să pună ştampila pe dosarul arenei nu cumva a murit. Altfel nu pot să ȋnţeleg cum ar fi putut să nu vadă, măcar la televizor, zeci de mii de oameni intrȃnd la meciuri. Sau să nu spună nimănui responsabil că locul ăla e nesigur, că s-a deschis fără aprobarea lui. Că pot muri familii ȋntregi acolo.

Citesc despre trauma colectivă. Ȋi recunosc şi cauzele, şi simptomele, la mine. Şi aflu că avem cu toţii trei presupuneri de bază cu care pornim ȋn viaţă: (1) lumea este binevoitoare, (2) lumea este plină de sens şi de ȋnţeles şi (3) oamenii sunt competenţi, decenţi şi demni. Abia după o traumă ne dăm seama că nici una dintre ele nu este adevărată. Mă gȃndesc la Luna. Cred că noi, părinţii moderni şi informaţi, care ne sacrificăm cȃţiva ani din viaţă ca să ne creştem frumos copiii, ȋi pregătim, de fapt, pentru o mare cădere, atunci cȃnd vor ieşi din turnul de fildeş al educaţiei noastre ȋngrijite şi vor păşi ȋn haosul şi mizeria de afară.

Ȋncă mă ȋntreb dacă am făcut bine scriind. Pentru cine? Pentru ce? Dar observ like-ul prietenei lui, pierdut ȋn lunga listă din zilele trecute. Ea, cea mai ȋndoliată. Ea, care l-a adus acasă doar pentru a-l conduce apoi pe ultimul drum. Ea ȋmi dăduse aprobarea ȋncă de la ȋnceput şi eu nu ştiusem. Mă mai liniştesc. Mulţumesc, L.

Miercuri

A căzut guvernul. Morţii din club, de sus, se miră: chiar aşa? Au reuşit ei, prin moartea lor, ceea ce s-au chinuit viii să facă de ani ȋncoace? Au gonit impostorii? Se bucură şi motociclistul cu care s-au ȋmprietenit acolo zilele astea; poate că, totuşi, cineva va plăti şi pentru moartea lui.

Ȋmi aduc aminte din nou că a trecut un an şi jumătate de cȃnd Poliţia Rutieră mi-a aprobat o cerere. Care aştepta la ei de un alt an. Ȋi rugasem să semnalizeze mai bine o trecere de pietoni pe care se ȋntȃmplă des accidente, de multă vreme. Au trimis lucrarea către Administraţia Străzilor, cea care are-n grijă siguranţa noastră cȃnd ieşim afară. Mai trec uneori pe acolo şi văd că nu s-a ȋntȃmplat nimic. Ba nu, au pus un afiş d-ăla cu bulină neagră, să ştim că acolo se moare. Dar nu ştiu care e cota de moarte necesară ca să pună şi becul pe care l-am cerut eu.

Mă duc la piaţă. Trec pe lȃngă un nea Dorel ȋn salopetă albastră, ȋmbujorat şi vesel. Se lăfăie la soare, pe nişte scări de piatră şi glumeşte cu mai tȃnărul său coleg: „Mă duc şi io să dau nişte piele la arşii ăia. Hă, hă, hă! Şi vreo mie de euro, aşa… Hă, hă, hă!” Simt cum iau foc. Am auzit de prea multe ori prostia exhibată pe stradă. Şi acel „hă, hă, hă” prezidenţial care mă umplea de furie la televizor. Ȋi spun să-i fie ruşine. Nişte oameni au murit şi alţii suferă teribil. „Ştii ce ȋnseamnă durerea de arsură? Ştii că putea fi, printre morţi, copilul meu, iar tu să hăhăi lȃngă mine? Pentru a repara tȃmpeniile tale au ieşit ȋn stradă tinerii ăia aseară. Din cauza votului tău iresponsabil. Şi pentru că stai tu aici şi-ţi baţi joc ȋn loc să munceşti”. „Demento”. E OK răspunsul, l-am mai auzit. Alternativ cu „Nebuno”, de la părinţi pe care i-aş strȃnge de gȃt cȃnd ȋşi abuzează copiii pe stradă, de la poliţiştii bulgari cărora am refuzat să le dau şpagă acum nişte ani, ca să mă lase să trec pe drumurile lor, de la tarabagiii din piaţă cărora le dau ȋnapoi, cu forţa, punguţele de plastic pe care ȋncearcă să mi le bage pe gȃt la fiecare legătură de pătrunjel cumpărată, după ce le explic că, ȋn curȃnd, ne vom sufoca cu toţii de la inconştienţa unora ca ei. De mult nu mai am discernămȃnt, mă enervează deopotrivă un nimic şi o tragedie, un lucru ȋntȃmplat ȋn realitate sau doar viziunea viitorului sumbru pe care o am pentru că observ, citesc şi gȃndesc. Inima mea o ia razna. Mai mestec un Aspacardin.

Johannis spune „Doresc să ascult şi părerea Societăţii Civile, a străzii”. Primul gȃnd, involuntar, e că se cunoaşte vorbitorul nativ de germană, unde ȋntre „ich wünsch” şi „ich will” e o diferenţă mare. Apoi ȋmi dau seama că avem un Preşedinte care spune „doresc” şi nu „vreau”, aşa cum accentua mereu precedentul. E ceva mai bine.

Trebuie să ȋmi mut maşina din parcare, să-i fac loc buldozerului să spargă şi asfaltul de sub ea.

Joi

O farmacistă ne vorbeşte despre mafia distribuitorilor de medicamente din Romȃnia. E posibil să nu mai găsim, ȋn curȃnd, pastilele care i-au reglat atȃt de bine inima socrului meu.

Vecinul ei, croitorul, ȋnţelege dintr-o privire ce ȋmi doresc de la el şi ȋmi face două semne grăbite cu creta pe blugi. E o cretă identică cu a mamei, mi-o amintesc din copilărie. Şi maşinile de cusut din atelier arată ca a ei, de atunci.

Ȋl văd din nou pe nea Dorel. E ȋmpreună cu alţi patru-cinci muncitori care ar trebui să repare trotuarul din centrul oraşului. Stau toţi degeaba, ȋn afară de unul, care stă de pază să nu vină controlul. Nea Dorel povesteşte şi hăhăie. E ora 11:00 şi un soare frumos luminează oraşul, cu toate gropile lui.

Ȋmi pare rău că nu pot ignora ura cu care un patriarh cu faţa imobilă ȋn ȋncruntare citeşte de pe un prompter: „Ne cerem iertare […] pentru vorbele pe care le-am zis sau care au fost răstălmăcite […] Ȋi iubim pe tineri, chiar şi pe cei care nu vin la biserică.” Ȋl voi crede abia atunci cȃnd va spune „ȋmi cer iertare”şi nu va mai da vina pe cei care, cică, l-au ȋnţeles greşit. Mania persecuţiei şi ȋncrederea ȋn teoriile conspiraţiei sunt semne clinice, suntem un popor bolnav rău. Aş vrea să-l pe văd pe patriarh pupȃnd picioarele unui cerşetor, după ce tocmai i le-a spălat, aşa cum Papii nu se jenează să facă.

Blugii modificaţi ȋmi vin perfect.

Mircea Ionescu-Quintus vine la consultări cu Preşedintele. E bucuros că ȋi mai cere cineva părerea, la aproape suta de ani. Eu nu sunt bucuroasă să ȋl văd legitimȃnd gaşca traseiştilor care a ajuns să fie PNL-ul, după alegeri nefericite de lider şi diverse combinaţii ȋmpotriva naturii, cu struţo-cămile ideologice precum PDL.

Pe strada mea, asfaltul e ȋn continuare bucăţit cu rȃvnă.

Plecăm la Bucureşti să o luăm pe Luna. Pe drum ascultăm la un radio elitist o discuţie despre educaţie, ȋn care cineva din lista mea de prieteni face calm o sinteză lucidă a prezentului şi propune direcţii de bun-simţ pentru viitor. Nu voi prinde schimbările alea, dacă ele vor veni vreodată. Ne ascultăm şi ne citim noi ȋntre noi, cei cȃţiva conştienţi. Poporul are alte treburi.

Observ că nu mai există trecere de pietoni ȋn faţa intrării principale a Gării de Nord. Traversăm neregulamentar. Ne e dor de copil.

Trenul are o jumătate de oră ȋntȃrziere. Un maidanez tȃnăr ţopăie jucăuş prin faţa trecătorilor: „Ia să vedem, vrei să fii stăpȃnul meu? Nu? Poate tu? Mă laşi să te iubesc? Dar tu?”. Un bărbat tȃnăr şi grăbit ȋşi suflă mucii pe jos, pe peron.

Luna ne povesteşte despre căluţii din tabără, despre noile jocuri de cărţi pe care le-a ȋnvăţat (Popa-Prostu’, tabinet, Păcălici) şi despre cȃntecelul compus de un coleg: „Nu ȋmi place şcoala,/ Jos cu directoarea!”:

– Şi am făcut şi eu repede unul, se laudă fiică-mea. „Ȋmi place şcoala,/ Sus cu-nvăţătoarea!”

Ȋmi creşte inima. Trecători zgribuliţi ne zȃmbesc. Apoi traversăm din nou neregulamentar ca să ajungem la maşină.

Vineri, din nou

Fiică-mea se trezeşte veselă: azi vine prietena ei la joacă.

Aud că s-au triat reprezentanţii Societăţii Civile care se duc la discuţii la Cotroceni. Nimeni din lista mea de prieteni. Dar printre cei care i-au ales interlocutori Preşedintelui e cineva pe care ȋl cunosc. Acum nişte ani, lucra la IPP şi a propus un proiect prin care un simplu cetăţean urma să candideze pentru un post de consilier ȋntr-o primărie de sector. Se spera ca acel Candidat al Cetăţenilor să se opună găştii de consilieri corupţi, ai diverselor partide. Mi-a plăcut ideea, iniţiatorii m-au asigurat de sprijinul lor şi m-au trimis să strȃng semnături. După o jumătate de zi ȋn parc, aveam zece semnături valide. După cȃteva zile, mi-am dat seama că sprijinul promis de ONG-urile implicate nu va veni. Iar la ȋntȃlnirea festivă de numărare a semnăturilor, cu discursuri pompoase şi protocol, s-au supărat că i-am acuzat de doar vorbe mari. După cum bănuiam, nu au reuşit să aibă un candidat viabil pȃnă la urmă. Să sper că, după cȃţiva ani de experienţă şi din poziţia de consilier prezidenţial, acelaşi om să poată face mult mai mult, ȋntr-un proiect asemănător? Luna mă ȋntrerupe din gȃnduri, cu un aer important:

– Mama, ştii că Ponta a demisionat? E bine, că nu ȋmi plăcea numele lui.

Mă aştept la ceva rău, după cȃt de circulată a fost expresia aia ȋn media. Dar nu e aşa:

– „Victor Ponta”… ce nume urȃt!, strȃmbă fiică-mea din intenţia ei de năsuc.

Nimeni nu mai lucrează azi pe strada mea. Buldozerul se odihneşte peste uriaşa spărtură. Aud că e posibil să rămȃn şi la Bucureşti ȋn frig la iarnă. Primăria Capitalei are o datorie enormă la Radet. Primarul nu mai e la puşcărie.

Ȋmi propun ca de săptămȃna viitoare să mă ȋntorc la povestirile mele dulci-amare. Azi ȋncă nu pot.

Ne uităm la Vocea Romȃniei şi ne bucurăm că mȃine e weekend, putem să ne trezim tȃrziu.

Undeva, cineva face o alegere greşită. Altundeva, altcineva face o alegere norocoasă. Dar pȃnă mȃine nu vom şti asta.

O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte ani încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.

Când eşti prea bătrân ca să fii tânăr părinte?

Nu ştiu dacă aţi dat vreodată peste acel tip de comerciant care ştie mai bine decât tine ce îţi doreşti. Adică te duci tu mai ezitant, aşa, să cauţi ceva, iar el te convinge cu mare hotărâre să cumperi (şi) altceva. O amintire de neuitat în acest sens îi păstrez tinerei chelneriţe de la restaurantul Bellini din Tineretului, care a decis în locul lu’ bărbatu-meu cât de bine făcut să fie muşchiul lui de vită, deşi el comandă acelaşi lucru de cel puţin zece ani, de când îl cunosc, şi ce desert să ia, deşi el ezita între alte opţiuni:

– Lasă, că vă fac eu o îngheţată, a tranşat chelneriţa dilema, cu siguranţă şi fără pic de zâmbet.

– Cu ce?

– Ştiu eu cu ce! Aveţi încredere în mine!

Păcat că nu mai lucra acolo când au venit cu demolarea peste ei. Cred că l-ar fi convins pe primarul Piedone că el nu vrea, de fapt, să îi radă de pe faţa Pământului, pentru o nimica toată ca lipsa autorizaţiei de construcţie (de vreo şapte ani). Acum susură jucăuş o arteziană pe locul în care altădată le savuram îngheţata.

Weekend-ul trecut, l-am întâlnit pe fratele geamăn mai mare al chelneriţei. Zic „geamăn” pentru că se comporta identic şi „mai mare” pentru că i-am aflat vârsta într-un mod tare ciudat.

Ne duseserăm la cinema:

– Bună ziua. Vrem şi noi la „Mini…”, am început eu.

– La „Minioni”, sigur, s-a pornit casierul. Doi adulţi şi un copil. Aveţi? Ochelari, da. Locuri? Hai că vă dau eu ce îmi place. Uite aici e foarte bine. Vă costă X lei. Nu aveţi mărunt. Ia vedeţi, poate are soţia! Aveţi!

Cât a vorbit, nu am apucat să scoatem nici un sunet. El doar constata, cu coada ochiului, răspunsurile noastre non-verbale la ceea ce ar fi trebuit să fie întrebările lui. În timp ce printa biletele, a mai pus o întrebare, fără să se uite undeva anume:

– Câţi ani are?

Hipnotizaţi, am bănuit că se referea la Luna şi am răspuns tustrei disciplinat şi în cor:

– Şase.

– Da’ de ce?, am cerut eu timid amănunte. De la ce vârstă trebuie să plătească biletul întreg?

– Aaa, nu de asta v-am întrebat. Eu am 40 de ani şi nu ştiu dacă să mai fac sau nu copii la vârsta mea, ne-a lămurit el pe acelaşi ton liniar şi energic de până atunci.

I-am răspuns, printre hohote, că noi am făcut-o pe Luna la 38, respectiv 39 de ani. Şi că ea ne umple viaţa acum. Apoi i-am urat „Spor la treabă!” şi am plecat spre sală, încă râzând de neverosimilul dialogului. Nici măcar gândul că, iată, suntem nişte părinţi tineri EVIDENT bătrâni nu a reuşit să mă întristeze, ci doar mi-a deschis calea meditaţiei spre amintiri nostalgice, despre cum nu mi-am dorit eu copii pentru că mă consideram prea tânără la 30 de ani sau despre cum s-a ruşinat multă vreme maică-mea, gravidă cu mine la, hăt!, 43, de „ce-o să zică lumea că fac copii la bătrâneţe”.

La întoarcerea acasă, bărbatu-meu a ajutat-o pe Luna să-şi re-membreze păpuşa (pe motiv de dezmembrare anterioară accidentală). Apoi i-a băgat pe mâinile de plastic tricoul roz pe care fiică-sa nu reuşea să i-l pună, i-a tras pe talie fustiţa (tot roz) şi a mărturisit:

– Nu credeam să ajung vreodată să îmbrac o păpuşă. Şi în nici un caz la 46 de ani.

Eu cred că ăsta e răspunsul corect: dacă poţi să petreci o oră jumătate uitându-te la nişte surprize de ou Kinder, vorbitoare şi în blugi, sau să îmbraci cu mâna ta de bărbat, în roz, o păpuşă, poţi şi să ai copii mici. Dacă nu, nu.