Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?

Anunțuri

Expresii care ar trebui interzise

Mâine fac 46 de ani. Ca de obicei, de ceva timp încoace, nu mă bucur că mai îmbătrânesc cu un an în acte. Până spre patruzeci, profitam de orice ocazie (sau le cream) pentru a organiza ceva festiv, cât de mic: aniversări cu surprize, cine romantice, băi, dormitoare – ştiam să fac din orice obiecţel un accesoriu şic pentru acompanierea unui moment de neuitat, în vederea căruia mă pregăteam cu entuziasm, uneori zile, alteori doar minute, în funcţie de circumstanţe. Eram specialistă în realizarea unor meniuri sofisticate, chiar dacă doar încropite din ceea ce aveam la îndemână, în frigider, aveam mereu mintea plină cu idei de surprize pentru cei dragi şi şifonierul plin cu rochii de ocazie şi lenjerie sexy. Mă simţeam bine cu mine însămi, iar asta se vedea în bucuria cu care trăiam şi în felul în care arătam, cu ani buni mai tânără decât media celor de vârsta mea.

Apoi s-a îmbolnăvit mama, apoi s-a născut fiică-mea, apoi am îmbătrânit brusc. Entuziasmul aşteptărilor nu îşi mai avea rostul, în condiţiile în care, de la o zi la alta, apăreau mereu surprize (neplăcute, de data aceasta). Nopţile nedormite şi responsabilităţile uriaşe care mă copleşeau uneori m-au făcut rapid, în numai câteva luni, să nu mai dau nimănui motiv nici să mă fluiere pe stradă, nici să se mire la auzul vârstei mele. Şi cum să mă mai îmbrac elegant când drumurile mele se limitau la parc, piaţă şi cratiţă, inexorabil cu un copil mic atârnat de mine? Ca să nu mai vorbim despre lenjeria sexy, care a devenit motiv de clandestinitate la noi în casă, după ce pudica mea fetiţă m-a văzut îmbrăcată cu o cămaşă de noapte mai vaporoasă. După aventura aceea nocturnă, cu maşini arzând în parcare şi alergătură în baston prin cartier, îmi propusesem să mă întorc la cămăşile de noapte sexy, pentru orice eventualitate de dezastru, măcar. Doar că, atunci când am încercat să fac asta şi am dezgropat din şifonier un astfel de articol vestimentar, Luna (scorpie încă de la cinci ani, cât avea la acel moment), m-a certat zdravăn:

– Mama, asta e cea mai proastă rochie a ta.

– De ce?

– Păi uite cum ţi se văd chiloţii prin ea!

Avea dreptate, puteam să o contrazic? Şi aşa se face că am renunţat la a mă mai îmbrăca „prost”, pentru a nu da exemplul nepotrivit copilului… Dar, dacă fizic trebuie să mă mulţumesc cu vârsta pe care o am şi o arăt din plin, mintea mi-a rămas, totuşi, tânără. Şi nu e un clişeu. Chiar am descoperit cu mirare că gândesc exact ca în adolescenţă, că am aceleaşi temeri şi timidităţi ca atunci, că sunt la fel de naivă în încrederea mea în oameni şi că visez tot la idealuri tinereşti (ca dragostea, muzica şi un râs sănătos), în loc să am dorinţe „mature” de stabilitate financiară sau de lux material opulent. Şi asta după ce am avut revelaţia că ochii mamei mele şi-au păstrat uimirea până la aproape nouăzeci de ani; era un copil ascuns, de fapt, în spatele acelor ochi verzi, poate singurul lucru rămas neschimbat după atâta vreme, martor al frumuseţii ei de odinioară.

La toate astea mă gândeam ieri, la volan, venind spre casă. Eram nehotărâtă dacă să marchez cumva momentul cu o masă festivă – între timp, Luna mi-a rezolvat nehotărârea, organizându-mi ea o petrecere-surpriză: şi-a invitat acasă câteva prietene, pentru o petrecere în pijamale; cred că va fi distractiv (pentru ele). Mă întristasem, iar, la gândul trecerii de neoprit a anilor peste corpul şi speranţele mele. Apoi mă îmbărbătasem cu acest gând minunat al eternităţii tinere a spiritului, mă hotărâsem să fiu mai veselă, totuşi, e doar o aniversare şi nu înmormântarea mea, ce naiba!, dădusem tare radio-ul şi fredonam optimistă melodioarele astea la modă în ziua de azi, care o bucură atât de tare pe fiică-mea încât sunt nevoită să le ascult şi eu, în buclă, până ajung să-mi placă şi mie, cât de cât… în fine, mă pregăteam să trec cu mai mult curaj peste încă un prag anual ce mă apropie de mult-temutul 50 (wow!), când a sunat telefonul. M-am uitat la ecran (nu mă spuneţi Poliţiei rutiere, vă rog) – era agenta imobiliară pe care am însărcinat-o să îmi găsească chiriaş pentru apartamentul mamei. Trebuia, deci, să răspund, suna a bani apelul acela:

– Săru’ mâna!, am auzit eu în receptor.

Şi cam atât a ţinut entuziasmul meu.

Cred că există expresii care ar trebui interzise prin lege, sub ameninţarea unor sancţiuni drastice, eventual penale. Ca de exemplu „Săru’ mâna” spus de o puştoaică de douăzeci şi ceva de ani unei tinere de doamne de patruzeci şi puţin. Nu-i aşa că ar fi o idee bună?

Cum mi-am petrecut sfârşitul vieţii…

… de 43 de ani.

Ieri a fost ultima zi în care am putut spune că am 43 de ani. De ceva vreme încoace, această ultimă zi a unei vârste a devenit mai importantă decât prima zi a vârstei următoare, adică aniversarea în sine. În loc să mă bucur că am mai trăit un an, sunt tristă că a mai trecut unul. Aşa că, încă de dimineaţă, m-am apucat să scriu texte depresive şi să dau cu aspiratorul (e drept că şi treburile casnice mă deprimă, poate ar fi trebuit să mă abţin).

Apoi mi-am dus, pe rând, mama şi copilul la doctori. Apoi am scos în parc o trupă de şoc formată dintr-o femeie bătrână, care merge greu, cu cadrul, o femeie doar cu puţin mai în vârstă decât mine, dar care nu mai fusese niciodată într-un parc şi doi copii extrem de entuziaşti să se afle acolo. Apoi am căutat sfaturi pentru a fi o mamă mai bună, la o întâlnire pentru părinţi. Apoi am ajuns din nou în parc, de data asta în Cişmigiu. La intrare, am adunat de pe jos o groază de cutii cu mărţişoare pe care presupun că Zeul Mărţişor în persoană le risipise pe acolo pentru noi. Mai încolo, un bătrân cânta frumos la acordeon şi i-am dat bani, deşi am principii destul de hotărâte în privinţa asta (dau doar mâncare copiilor care cerşesc); mi-a urat atât de recunoscător „Sănătate” încât chiar cred că o să am, cel puţin o vreme de acum înainte. Pe pajiştea de la „Copacul cu cărţi”, i-am citit Lunei câteva cărticele pentru copii, la ieşirea din parc am făcut amândouă duş pulverizat de Nivea şi am mâncat promoţionale ronţăitoare de la Lidl, iar pe drumul spre maşină l-am cunoscut pe însuşi Regele Pisicilor, un motan care trona relaxat pe o buturugă din mijlocul trotuarului şi care a acceptat cu generoasă majestate mângăierile nesfârşite ale fetiţei mele. Acasă, am ajutat-o pe Luna să-şi orneze coroana de carton primită la întâlnirea pentru mame. Iar după ce am culcat-o fericită pentru micile cadouri pe care le primise toată ziua de la zei, pisici, supermarketuri şi ONG-uri, am vrut să termin textul depresiv început de dimineaţă.

Dar n-am mai putut. Ceva se schimbase în dispoziţia mea şi nu înţelegeam de ce, după o zi tracasantă, în care nu am făcut nimic pentru mine, nu mai eram deloc tristă. Şi s-a făcut miezul nopţii şi au început felicitările de la oameni care şi-au rupt din timpul lor să îmi trimită un gând bun şi atunci mi-am dat seama: tocmai pentru că nu m-am gândit la mine mi-am găsit împăcarea.

Când eşti prea ocupat să ai grijă de alţii, viaţa se ocupă să aibă grijă de tine.

(Nota 1: Prietenii mei credincioşi pot înlocui „viaţa”cu „Dumnezeu”, azi nu vreau să supăr pe nimeni.

Nota 2: Sunt prea obosită să o photoshopez şi să o semnez „Mama Poptămaş”, dar simt că aş fi avut succes cu fraza asta pe Facebook.)

Aşa că o iau de la capăt:

Astăzi este prima zi în care pot spune că am 44 de ani. Nu am planuri precise. Ştiu doar că la ora 15:15 mă voi duce la mama – deşi îmi vorbeşte uneori cu „doamnă”, încă nu a uitat că m-a născut la ora aceea, într-o după-amiază de duminică, după mai mult de douăzeci de ani de aşteptare şi câteva ore de travaliu. Şi că voi primi un cadou de la iubitul meu (de obicei îi pun pe lista cu dorinţe cărţi sau cratiţe, hai să vedem care dintre ele e de data asta!), mulţi pupici de la fetiţa mea şi multe mesaje de la prietenii mei, care sunt, din păcate, din ce în ce mai mulţi virtuali, odată cu trecerea anilor. Eu cred că e de ajuns, mai ales dacă încerc să îmi imaginez cum o fi ziua de naştere a bătrânului acordeonist din parc…

Şi apropo de prieteni virtuali, să ştiţi că voi toţi, care mă citiţi, îmi faceţi cel mai preţios cadou chiar acum. Colţul ăsta de internet unde mi-am găsit locşorul de ceva timp este unul dintre puţinele lucruri rămase doar pentru sufletul meu. Mă bucură orice afişare, orice like şi orice comentariu şi vă mulţumesc pentru ele. Cu o menţiune specială pentru persoana din America pe care am văzut-o ieri pe statisticile blogului că a citit tot dintr-o suflare. Toate povestioarele de până acum. Care sunt, ce coincidenţă, 44!

La mulţi ani tuturor!